LOADING

Type to search

Arhim. Hristofor Bucur, Scrisoare către părinţii din Frăsinei

Marii duhovnici ai neamului

Arhim. Hristofor Bucur, Scrisoare către părinţii din Frăsinei

Share
Prea cuvioşi părinţi,Vă trimit ce am reuşit să scriu despre părintele Ghelasie. Am încercat mai întâi să arăt rolul pe care l-a avut sfinţia sa în schimbarea drumului meu în viaţă, iar apoi să-i iau apărarea, cât m-am priceput eu.
Nădăjduind că asemenea mărturii vor trezi şi interesul altora pentru personalitatea părintelui, vă urez să duceţi la bun sfârşit lucrarea pe care aţi început-o.
11229691_1617463481863819_2767357909100405323_n (1)În marea Sa milostivire faţă de noi, Dumnezeu ne oferă mereu şi mereu ocazii de a ne schimba, de a mai tăia din lanţurile păcatelor. Şi o face prin oameni care cu adevărat pot fi numiţi providenţiali. Iată în continuare mărturia mea personală despre cel care m-a ajutat pe mine în acest sens: părintele Ghelasie Gheorghe Popescu de la mănăstirea Frăsinei.
Din inginer lucrător într-o uzină constructoare de maşini am ajuns preot călugăr. A fost un drum lung, pe care părintele a avut iscusinţa să mă însoţească.
Vizitam la început mănăstirile ca pe nişte monumente istorice, dar am ajuns în final să locuiesc într-una din ele, fiindcă am întâlnit acolo oameni pe care îi simţeam că sunt buni. Pe cei mai mulţi i-am văzut o singură dată, dar cel la care am mers de nenumărate ori spre a cere sfat a fost părintele Ghelasie. De fapt, la început nici măcar sfat nu-i ceream, că nu ştiam ce caut; îmi plăcea doar să-l ascult cum ne vorbea nouă, care-l cercetam. Iar erudiţia dânsului era uimitoare: teologie, medicină, religie, filozofie, istorie. Dar mai uimitor mi se pare acum tactul părintelui: pe nişte tineri neduşi la biserică, preocupaţi de ocultism, ne-a îmbisericit. Şi aceasta fiindcă ne vorbea pe înţelesul nostru, nu ameninţându-ne cu oarecare citate scripturistice sau patristice, nici făcând apel la unele canoane strivitoare pentru nişte începători. Pot mărturisi acum că motivul principal pentru care mergeam la Frăsinei era ca să­l ascult pe părintele, nu ca să particip la toate slujbele căci – lucru important – dânsul nu ne vorbea dacă în biserică se făceau rugăciuni.
Şi a urmat apoi şi spovedania: mai întâi la vrednicul de pomenire ieromonah Lavrentie, apoi la alţi duhovnici în vârstă din mănăstire, până să accepte părintele Ghelasie să­mi primească mărturisirea. Şi văd în această întârziere în a mă spovedi un semn al smereniei sale: îi socotea pe ceilalţi mai pregătiţi să slujească taina. Eu insistam să-mi fie duhovnic, căci faţă de dânsul mă simţeam cel mai apropiat, dar şi după ce a acceptat, a avut grijă să nu-mi creeze o dependenţă nepotrivită faţă de dânsul. Iar când un prieten mi-a vorbit despre un extraordinar preot de mir din Ocna Sibiului, pe nume Miron Mihăilescu, părintele mi-a dat binecuvântare să mă spovedesc acolo şi încă în fiecare duminică. Nu-l cunoştea personal pe acest preot, dar nu i-a fost frică de „concurenţă”, chiar dacă erau diferiţi, căci părintele Miron sublinia absoluta importanţă a împărtăşaniei dese, lucru faţă de care călugării de la Frăsinei au unele rezerve. Dar sunt convins că părintele Ghelasie a văzut cu duhul că întâlnirea cu preotul sibian îmi va folosi şi îi mulţumesc pentru aceasta.
Şi tot o mulţumire ţin să-i aduc pentru că mi-a recomandat să urmez facultatea de teologie. Dânsul era un autodidact, nu avea studii superioare, dar aceasta nu l-a făcut să considere că strugurii teologiei universitare sunt acri. De mai mult timp cochetam cu intrarea în monahism, dar n-am făcut-o decât după ce am terminat facultatea. Iar părintele a avut răbdare cu mine şi doar mai târziu am înţeles şi eu că nu studiul este cea mai potrivită cale de apropiere de Dumnezeu.
Un domeniu în care l-am ascultat strict pe părintele a fost alimentaţia. Eram pasionat de mai înainte de medicina naturistă, experimentam tot felul de reţete, aşa că nu mi-a fost greu să urmez recomandările sale nutriţionale. Şi sunt bucuros că am făcut-o. am scăzut doar în greutate, nu şi în vitalitate. Dimpotrivă. Şi constatând că alimentaţia vegetală recomandată de părintele era bună, nu mai avem nevoie de justificări teoretice, deşi acestea există. Nu menţionează oare Scriptura încă din primul ei capitol ce hrană i-a dat Dumnezeu omului? Şi dacă Tatăl ceresc a socotit necesar ca, imediat după ce l-a făcut pe om, să-i spună ce să mănânce (iarbă şi fructe), înseamnă că alimentaţia este un lucru important, care nu poate fi expediat cu sintagme de genul: orice bagă omul în gură scoate afară prin dos. Ba mai mult: Biblia ne spune că Adam şi Eva au pierdut raiul fiindcă au mâncat ceva, iar Dumnezeu, atunci când l-a certat pe om că a ascultat de şarpe, de trei ori a amintit de hrană: „în dureri te vei hrăni… cu iarba câmpului te vei hrăni…, între sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea…” (Fac 3,17-19).
Insistenţa aceasta asupra mâncării ne revelează marea ei însemnătate pentru fiinţa umană. Şi încă un argument: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să ni se împărtăşească aici pe pământ, sub chipul pâinii şi al vinului; putea găsi desigur o modalitate mai „spirituală” de a ne face părtaşi vieţii veşnice, nu dându-ne ceva de mâncare. Toate acestea nu fac decât să confirme marele rol pe care l-a avut şi îl are hrana pentru om, lucru asupra căruia de atâtea ori a revenit părintele în scrierile sale.
Şi fiindcă am amintit de cărţile sale, am constatat că acestea au fost pentru mulţi piatră de poticnire. N-am auzit pe cineva care să-l fi cunoscut direct pe părintele şi să-l considere un rătăcit, un pericol pentru cugetarea ortodoxă. Doar cine l-a cunoscut numai din cărţi a putut să aibă rezerve serioase asupra sa şi aceasta fiindcă părintele s-a încumetat să abordeze probleme adânci, dificil de comunicat în scris. Limbajul nostru pare insuficient în a defini esenţele tainice ale dumnezeirii, ale omului şi ale naturii, a releva raporturile dintre acestea înainte şi după cădere. Chiar dacă a avut unele stângăcii în exprimare, trebuind să apeleze uneori la un limbaj poetic, căci cel discursiv se dovedea insuficient, părintele a reuşit să lămurească multe lucruri esenţiale. În orice caz, abordările acestea teoretice n-au fost speculaţiile unei minţi iscoditoare, ci rezultatele la care a ajuns un rugător. Căci dincolo de aceste ameţitoare preocupări filosofice, părintele a rămas un om practic: căuta să-l facă pe fiecare un închinător care, stând în faţa lui Dumnezeu, să-şi regăsească adevăratul chip pe care să i-l dăruiască Lui.Ieromonah Hristofor Bucur(din volumul”Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti”, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 139-142)

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1
Next Article

1 Comment

  1. Carutasu Maria Doina 15 iunie 2016

    Multumim Bunului Dumnezeu ca a oranduit ca prin dumneavoastra parinte Hristofor sa incepem sa devenim mai rugatori pentru a aduce cuvantari de slava si totodata dumneavoastra pentru ca ne indrumati mereu la rugaciune si nu cantitativa ci calitativa.
    Doamne Ajuta!

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *