LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Avva Dionisie de la Colciu, sfetnicul prințului Charles

Share

Cine‑i cunoaşte pe greci (şi se teme de darurile lor!) ştie că ei anevoie laudă pe cineva. Dar să mai aibă şi evlavie la un om de alt neam este chiar lucru de mare mirare. În toată viaţa mea doar de două ori mi‑a fost dat să mă uimesc de evlavia lor, la tot atâţia monahi din neamul nostru: când toţi călugării de la Simonos Petras (şi cu Placide Deseille) au venit după cuvânt de învăţătură la avva Petroniu Tănasă Prodromitul şi acum, când am văzut atâţia aghioriţi de neam elin veniţi să‑l cinstească pe avva Dionisie Ignat: protoepistatul Maxim Iviritul, ieromonahul Nifon Vatopedinul, ieromonahul Antipa Chiliotul din Kareia, ieromonahul Damaschin de la Grigoriu, monahul Nicodim de la Mânăstirea Sfântul Pavel. Ba încă şi Mitropolitul Nikolaos de Mesogaia (Mesoghea) Lavreotikis, dimpreună cu Bousias Haralambos au bătut drumul de la Atena la Iaşi pentru bătrânul colciot. Fost‑au împreună cu aceştia şi ieromonahul Dionisie (actualul stareţ al chiliei Sfântul George – Colciu), ieromonahul Ignatie (stareţul chiliei vatopedine Sfântul Ipatie) şi monahul Gherasim Prodromitul – din Sfânt Munte al Athonului – dar şi arhimandritul Melchisedec de la Mânăstirea Lupşa, Pr. Prof. Dr. Ioan Teşu, biofizicianul Virgil Vlăescu şi dl Ion Minoiu. Cinste Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei că s‑a îngrijit de neuitarea acestui cuvios părinte al neamului nostru şi a organizat un simpozion la Iaşi şi Mânăstirea Neamţ („Întâlnirea cu Duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu”), între 12 şi 14 noiembrie 2015! Pentru cei care ar fi voit a şti mai multe despre smerenia acestui monah aghiorit botoşănean – care a trăit în Athos 78 de ani din cei 95 pe care i‑a petrecut în astă lume! – şi n‑au putut ajunge în capitala Moldovei, ne‑am gândit să consemnăm în scris cele grăite acolo de atâţia oameni ai lui Dumnezeu…

Act de referință, în puține cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi cuviosul părinte ieroschimonahul Dionisie

A aşterne în cuvinte şi a încredinţa scrisului darurile cu care era înzestrat cuviosul părintele nostru Dionisie Ignat este cu adevărat o lucrare care se face cu multă greutate. Încă şi a arăta petrecerea sfinţiei sale printre noi – ca exemplu viu şi lucrător autentic al faptelor celor bune –, cu adevărat mărturisim că ne este cu neputinţă a le cuprinde pe toate deoarece, ca toţi cuvioşii părinţi pe urmele cărora a păşit şi sfinţia sa, pe toate ale sale le făcea într‑ascuns de la faţa şi lauda lumii. Însă ceea ce am văzut şi am trăit alături de dânsul, iată, mărturisim în ceasul de faţă: clipe de sfinţenie, momente înălţătoare, greutăţi şi ispite, smerenie şi câştig duhovnicesc.

Primul lucru care te uimea la Părintele Dionisie, încă de la primele sale cuvinte, era nesfârşita sa dragoste de Dumnezeu. Cei care l‑au cunoscut pot să adeverească neostoitul său dor de iubire către Stăpânul Hristos, de Care era nedezlipit zi şi noapte, prin rugăciune, dar şi prin apropierea făptuitoare a plinirii poruncilor Lui. Acestea din urmă i‑au luminat pururea calea (chiar dacă la bătrâneţe a ajuns să fie lipsit de lumina ochilor celor trupeşti). Şi tot aşa ne povăţuia şi pe noi: ca faptele noastre cele bune să le săvârşim în tainiţa inimii noastre, pentru ca Dumnezeu să ne descopere tainele lucrării celei duhovniceşti.

Încă avea Părintele Dionisie şi o mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, despre care spunea că l‑a povăţuit şi l‑a purtat de mână ca pe un prunc în toate ispitele şi supărările pe care le‑a avut ca orice om: de la trup, de la lume şi de la diavol. Această evlavie şi‑a descoperit‑o de pe când avea doar 17 ani, atunci când a lăsat toate ale lumii acesteia (ţara şi neamul) şi a alergat la Sfântul Munte cu încă doi prieteni. Cu aceştia împreună avea să petreacă în Grădina Maicii Domnului, dezlipit de grijile acestei lumi, mai bine de 70 de ani.

Venind în Sfântul Munte – după cum însuşi cuvioşia sa ne spunea –, dorit‑au cu toţii să se stabilească la schitul românesc Prodromu. Dar cum pe‑atunci tustrei erau tineri şi fără bărbi, părinţii nu i‑au primit, fiindcă încă se păzeau vechile rânduieli, ca cei feciorelnici să nu fie închinoviaţi, ci să petreacă o vreme prin alte locuri până le va creşte barba. Aşa că şi ei au fost nevoiţi să petreacă pe la alte mânăstiri, ca simpli argaţi.

Fiind însă râvnitori, au folosit vremea aceasta ca să se întărească duhovniceşte, adunând învăţături şi agonisindu‑şi hrană sufletească de la duhovnici iscusiţi şi cu harisme, de la care au putut să crească, la rându‑le, şi ei duhovniceşte. Şi aşa, mergând „din putere în putere”, au suit urcuşul cel duhovnicesc încă din tinereţile lor. Căci nu era uşor lucru a petrece printre străini – ca nişte tineri fără experienţă în cele dinafară –, având de ţinut şi lucrul mâinilor celor trupeşti, dar şi lucrarea cea duhovnicească.

Aşijderea şi necunoaşterea limbii eline le‑a pricinuit mari probleme întru începuturi. Dar având isteţimea minţii, cu darul lui Dumnezeu, prin stăruinţă, au înlăturat acest neajuns.

Apoi, deşi nu ştiau prea multe despre cele dinafară, dar având credinţă tare şi mai cu seamă acea dragoste de Dumnezeu de care am pomenit (care i‑a şi pus la adăpost faţă de ispite), curând s‑au făcut îndrăgiţi de către toţi. Iar lucrul acesta s‑a întâmplat mai ales pentru smerenia, simplitatea şi nerăutatea lor, lucrare de care nu s‑au despărţit până la sfârşitul vieţii.

Ne povestea bătrânul despre această perioadă a tinereţilor sale, pline de multă oboseală a zilei şi urmate întotdeauna de trudnicele nopţi în care ieşeau pe‑afară ca să nu adoarmă la rugăciune şi metanii. În vremea aceea l‑a avut de mare ajutor pe înţeleptul său frate după trup, Părintele Ghimnazie.

Părintele Dionisie – după cum el însuşi mărturisea –, chiar dacă a ucenicit prin multe locuri ca argat, nu a uitat însă niciodată scopul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului.

A muncit din greu pe la multe mânăstiri şi a pus bani deoparte, pe care i‑a păstrat în nădejdea cumpărării unei chilii care să fie numai a lor şi unde urma să pună început bun nevoinţelor sale. „De aceea – spunea avva de multe ori – Dumnezeu nu priveşte decât la scopul omului. Το Σκοπό!” Nu osteneala, nu nevoinţa excesivă, nu alte virtuţi – fie ele chiar şi lucrătoare –, ci scopul pentru care se fac. Şi chiar dacă un lucru, o virtute sau orice altceva nu s‑a putut înfăptui din orişicare pricină, la Dumnezeu toate acestea sunt socotite ca şi făptuite dacă scopul s‑a arătat bun.

M‑a surprins întâi, dar pe urmă mi‑a rămas în minte accentul pe care‑l punea pe aceasta, adică pe scopul pentru care se lucrează virtuţile omului. Voia astfel să dea o mai mare importanţă gândului ascuns (doar de Dumnezeu ştiut) şi ţelului nevoinţelor călugăreşti.

Între oamenii duhovniceşti lângă care s‑a format amintea adesea pe duhovnicul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care pe‑atunci se liniştea într‑o chilie ce aparţinea Mânăstirii Stavronichita. De la acest mare stareţ şi duhovnicesc părinte a învăţat petrecerea cea după Dumnezeu, dar mai ales frica de Domnul (adică „începutul înţelepciunii”), către care, în repetate rânduri, i‑a povăţuit şi pe ucenicii săi.

Lucrând virtuţile şi câştigând rod duhovnicesc, cu timpul, alături de el s‑au aşezat şi alţi ucenici şi, prin harul lui Dumnezeu care lucra cu el, a început a fi cercetat de către foarte mulţi părinţi aghioriţi. S‑a întâmplat aceasta deoarece monahii aghioriţi simţeau că ajutorul cuvântului lui era viu şi lucrător, fiindcă el nu‑l rostea din auzite, ci doar din cele trăite. Nu grăia sfinţia sa cuvânt pe care mai‑nainte el să nu‑l fi plinit! Iar omul simţea că bătrânul îi spunea cuvânt de folos din experienţa sa personală şi asta îl ridica întotdeauna, oricât de căzut ar fi fost.

Pentru acestea toate a şi fost iubit de către mulţi şi încă de şi mai mulţi a fost cercetat – nu doar călugări, ci şi pelerini. Pentru că avea pace, răspândea pace şi într‑arma întotdeauna sufletele dornice de mântuire, pentru care se şi ruga Domnului.

La vremea venirii noastre în Sfântul Munte (împreună cu vrednicul de pomenire Părinte Petroniu Tănase), schitul Prodromu trecea, de mai bine de 40 de ani, printr‑o mare părăsire. De aceea, pentru a reda viaţă duhovnicească acestuia, am căutat şi eu să aflu experienţă athonită care să fie de folos şederii mele în Sfântul Munte. Şi singurul loc cu monahi români care strălucea duhovniceşte în acele timpuri era Colciu, unde se nevoia Părintele Dionisie Ignat, la chilia Sfântul Gheorghe. De aceea, în mai multe rânduri, am petrecut şi eu în obştea sfinţiilor lor (uneori chiar mai bine de o lună), prăznuind şi hramul chiliei Sfântul Gheorghe, ascultându‑i şi urmărindu‑le petrecerea cea după Dumnezeu.

Stareţ şi rugător în Domnul,

Arhimandrit Atanasie Prodromitul

(Citiți întregul material în Lumea Monahilor nr. 102/2015)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *