Caietele postului meu
Share
Macar noi crestinii sa uitam raul.
E post şi avem nevoie de lacrimi, nu de contabilizarea celor „diferiţi”. Nu de cultură, nu de ştiinţă, nu de vicii sau de cei „luminaţi”. Avem nevoie de inimi bogate în iertare, de singurii creştini care mai există pe pământ: cei buni la suflet. Să ieşim dintre cei absurzi în răutate şi să ne deosebim de cei ce smintesc. Să uităm de viciile care frapează pe cei neştiutori şi începători în credinţă. De cei ce nu-l vor iubi niciodată sincer pe Hristos.
Cer ieratare supravieţuitorilor de „serviciu” care cred că dreapta credinţă este doar un fel de colac de salvare pentru eşecurile vieţii lor. De cei ce sunt practicanţi ai „magiilor” în credinţă, mare amatori de minuni, poate chiar de „masluri” şi prea puţin de iertare. Celor care-şi fac idoli din propria părere de sine şi îşi caută îndreptăţire navigând printre aşa-zisele „valori” ale civilizaţiei şi istoriei religiilor. Celor care, de fapt, nu au nici o treabă cu creştinismul şi nu fac nicio deosebire între Mahomed şi Hristos, între lacrimi şi ironii.
Eram copil. Început de decembrie. Nu mai ştiu exact în ce an. Doar senzaţia că în curând se apropie Crăciunul şi noi copiii suntem cei mai fericiţi oameni din lume. Un ceai aburind într-o după-masă de duminică. Tocmai mă trezisem din somnul de amiază şi aburul ceaiului părea un fel de vârtej spre lumea misterelor. O clipă am crezut că toate din jurul meu sunt îngeri. M-au trezit vocile celor din casă:
– Să mergem la vecernie! La Catedrală!
Ne-am pornit pe jos, cu pasul agale. Răcoarea serii îmi pătrundea prin palton şi îmi îmbujora faţa. Pe strada Avram Iancu doar un singur bec lumina. În rest beznă şi puţină forfotă. Oamenii stăteau mai mult prin case. Era vremea „dictaturii”, dar timpul părea că stă pe loc. Minutele curgeau rar, minutarul oricărui orologiu părând îmbătrânit. La fel ca cel din Turnul Sfatului şi de la Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare.
Şi totuşi, lumea părea mai frumoasă. Din când în când o ţipenie de glas de copil spărgea liniştea de început de veac, cu care se îmbrăca „frumosul nostru, liniştit Sibiu” (Adrian Păunescu). În creierul de copil, visător şi plină de exuberanţă, îmi imaginam cum i-ar sta oraşului cu mii de beculeţe, cu brazi majestoşi, cu târguri ambulante de iarnă, din care să se reverse miros de cozonaci, prăjituri şi turtă dulce. Aşa cum auzisem că ar fi prin burgurile occidentului… Dar, pacea care îmi cădea pe inimă, mă făcea să fiu fericit. Aşa cum eram. Fără dulciuri, fătă lumini şi îngeri de ceară. La ora 18 am intrat în Catedrală. Peste două sute de studenţi teologi cântau dumnezeieşte:
„Doamne strigat-am, către Tine, auzi-mă!”
Vocile păreau venind din altă lume. Am uitat imediat de visele blânde de copil şi m-am aşezat cu nădejde lângă strană. De undeva din cupola bisericii, adevăraţii îngeri păreau de o mie de ori mai reali şi mai frumoşi…
Poemele, colindele si faptele bune curg în aceste zile ale Postului Naşterii Mântuitorului precum izvorul din munte către marea cea mare. Şi peste toate pietrele grele ale lumii, izvorul îşi continuă cu osârdie lucrarea, spre a ajunge în cele din urmă la locul cel mult dorit. Aşa e inima omului care scrie, a celui care iubind cerul îşi caută puterea de a trece peste greutăţi. Pentru că, sufletele noastre sunt izvoare şi puterea care ne poartă spre nemurire sunt însăşi rugăciunile Maicii Domnului.
Părinţii sfinţi, ne spun adeseori că noi suntem lacrimi din ochii cei curaţi ai Născătoarei de Dumnezeu. Că de acolo ar fi început speranţa de a duce drumul până la capăt, din credinţa cu care Maica Domnului ne-a înfiat şi ne-a aşezat pentru veşnicie în privirea sa.
O zi fără Maica Domnului este ca o zi fără lumină
Întuneric, nepăsare, patimă şi frământ. O zi cu Maica Domnului înseamnă început de iubire. Lege de iertare. Pentru că,a iubi şi a ierta sunt cele două legi prin care vom dobândi Împărăţia Cerurilor. Deci, fericit este cel ce iartă iubind-şi fratele şi cel ce iubeşte iertându-şi aproapele. Aşa cum Pururea Fecioara face mereu cu noi. Ne iartă, ne acoperă slăbiciunile, ne păsuieşte de canonul cuvenit fărădelegilor noastre şi ne învaţă să fim buni şi plini de milostivire.
Priviţi-o cât e de frumoasă.
Cum să nu-i doreşti iubirea suflete căutător.
Cinste, deci cui a cinstit-o şi o iubeşte mereu.
Ce inimă caldă se-ascunde în lacrimi,
Poveştile vieţii rănite de pace,
Nici urmă de vorbe, nici urmă de patimi,
Doar sănii ce-a aleargă şi-un clopot ce tace.
Ce dor mi-e de timpul căzut prin zăpadă,
Pe el se aşează o urmă sfioasă,
Şi poate de mâine din nou o să cadă,
O palmă de înger, pe-o faţă miloasă.
CĂTĂLIN DUMITREAN
