Cararea Imparatiei – Pr. Arsenie Boca

1. „Cãci pofta cãrnii este vrãjmãsie împotriva lui Dumnezeu fiindcã nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate” (Romani VIII, 7). Asa vine cã fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pânã la a-l face sã fie templu sau Bisericã a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viata întreagã.

Firea trupului fiind surdã, oarbã si mutã, nu te poti întelege cu el decât prin ostenealã si foame, acestea însã trebuie conduse dupã dreapta socotealã, ca sã nu dãuneze sãnãtãtii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai tine vrãjmas lui Dumnezeu. Rugãciunea si postul scot dracii poftei si a mâniei din trup. Foamea îmblânzeste fiarele. [Arsenie Boca, Cãrarea împãrãtiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrânatã, chiar cea pentru daruri cu adevãrat duhovnicesti, te poate face sã uiti cã încã n-ai iesit cu totul din împãrãtia ispitelor. Sufletul însã care se mântuieste este acela care nu mai trãieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbãvit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui întreagã este numai Dumnezeu, care-L face sã uite de sine, iar când revine, se urãste pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu dupã cel mai mare pãcãtos este neasemãnat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om dupã Dumnezeu. [pag. 36]

4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastrã a sosit vremea de platã sau ispãsirea. Ispãsirea nu-i o pedeapsã de la Dumnezeu, ci un mijloc de înteleptire, o îndreptare mai asprã. Iar fiindcã dreptatea lui Dumnezeu mereu tine între faptã si rãsplatã, putem vorbi chiar de legea dreptãtii, ca de o lege milostivã, prin care ne curãtim de petele faptelor rele. în vremea ispãsirii când vin asurpa noastrã strâmtorãrile, dacã le rãbdãm de bunãvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajutã Dumnezeu; iar de nu vrem sã primim cele ce vin peste noi, cã nu le întelegem, nu ne ajutã Dumnezeu, desi El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de stiut cã pentru a scoate un gând rãu din mintea cuiva, trebuie sã i-o învãlui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbãvesti din robia gândului strãin. Asta-i calea cea mai lungã: de la urechi la inimã. [pag. 45]

6. Când auzi pe cineva fãcându-te tobã de ocãri si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sãri cu gura, rãspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mã ocãrãsti, ci întreabã-te pe tine oare de ce mã ocãrãste omul acesta? în orice caz, rãspunde ca David: pentru pãcatele mele Domnul i-a poruncit sã mã ocãrascã si sã mã blesteme; dar nãdãjduiesc, pentru nãpãstuirea ocãrii, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. încercãrile nu-s pedeapsã, ci scoalã, luminã pentru minte si milã de la Dumnezeu. Cã le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învãta nimic. Precum plãcerea e dascãlul pãcatelor, asa durerea e dascãlul întelepciuni; iar din odihnã, pânã acuma n-a iesit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouã toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie si spalã cu ele vinovãtiile noastre. Oamenii însã tare greu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeste pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea cã Dumnezeu are grijã de noi, dacã vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poartã de grijã si ne spalã, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmã. Cãci: „Dumnezeu este îndelung rãbdãtor si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasã” (Naum 1, 3). El asteaptã o vreme sã vadã: ne grãbim noi cu pocãinta de bunãvoie sau nu; învãtãm din necazurile altora sau asteptãm sã ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?

Dumnezeu vrea sã ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijã. Asa de face cã sunt si oameni pãcãtosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepãdat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Cãci, cunoscându-i Dumnezeu cã n-au minte sã-i înteleagã cãile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercãri în lumea aceasta, ci osândã în cealaltã. Iatã de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pãcatelor lor, cãci mândria lor cea peste mãsurã de mare nu rabdã nicidecum umilirea încercãrilor. Dimpotrivã, încercarea lui Dumnezeu de a-i spãla prin necazurile cele fãrã de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Cãci ei, iubind mai tare mândria si slava desartã a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebunã a mintii lor îi aruncã în deznãdejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmã pãcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte pãcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagã Dumnezeu în cuptorul smereniei cã nu rabdã neghina o probã ca aceasta, si vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigasi de sine. „Deci dacã cineva, pãcãtuind în chip vãdit si nepocãindu-se, n-a pãtimit nimic pânã la moarte, socoteste cã judecata lui va fi fãrã milã acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Pânã nu vom ajunge de aceeasi pãrere cu Dumnezeu despre viata noastrã pãmânteascã, precum si despre cealaltã, de pe celãlalt tãrâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii si nici sãnãtate în trup si nici în orânduirea omeneascã.

Trebuie sã ne plecãm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreste înteleptirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altã tainã a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toastã rãutatea tuturor, aici, si numaidecât, precum nici nu slãveste bunãtatea tuturor, aici, si numaidecât. Chiar dacã ar face asa ceva, atunci, iar nu o faptã a libertãtii si a dragostei. Apoi, dacã repede ar fi pedepsit tot rãul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o mãsurã omeneascã sau cel mult îngereascã, si ne-ar da sã întelegem cã se teme de rãu sã-si piarã stãpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul cã îngãduie rãilor sã-si facã de cap, si-i lasã pe oameni neînfricati de pedeapsa nãprasnicã, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistitã asupra rãului, – atotputernicie, sub ocrotirea cãreia, prin virtutea credintei, stãm linistiti si noi, primind palmele si scuipãrile rãului, ca pe niste mãrturii ale neputintei aceluia în fata atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întãreste cu linistea Sa.

Cu aceea cã nu pedepseste rãutatea numai decât îi întinde ispitã puternicã, sã se desãvârseascã si ea, spre pedeapsã sigurã în ziua judecãtii. Iar dacã, totusi, uneori pedepseste nãpraznic vreo fãrãdelege, o face sã mai punã frâu rãutãtii între oameni, si mai ales sã nu scadã în credintã începãtorii, si sã nu piardã dintre oameni cunostinta rãsplãtiri dupã fapte. [pag. 112, 113]

12. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivã o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamãgire, fãrã sã fii mort deloc si în lume, experiezi, trãiesti, la intensitãti nebãnuite sentimentul libertãtii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divinã a existentei si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de fricã. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnita ta biologicã – noua ta realitate, de o evidentã absolutã, , scãpându-i cu desãvârsire. [pag. 147]

13. Constiinta, prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul si pãcatul, prin natura ei e de a nu se lãsa învinsã, chiar dacã frâna ei nu e luatã în seamã si firea decãzutã sãvârseste pãcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrãrile de constiintã – „pârâsul tãu, cu care trebuie sã te împaci pe drum”, care „nu tace” pânã ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la pãcat, ca sã poatã primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umanã sanctiunii ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã si, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a pãrãsit, chiar dacã pe ecranul mintii tale au apãrut gânduri si imagini de hulã împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. rãbdarea însãsi a rãzboiului e ultima ta rugãciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei pânã nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, pânã nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sã iubeascã numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin actiune prelungitã, prin fapte convergente spre bine. Cãci simpla gândire la bine si chiar simpla vointã de a face binele, fãrã trecerea deasã si aceea o vreme regulatã – la facerea binelui, nu numai cã e departe de-a realiza aceastã armonie, unitate si sigurantã, ci dimpotrivã, trezesti opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie cã e un om slab, mãcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta aruncã o decizie în cumpãna acestor balansãri si care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câstig la cauza tendintelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnã etimologic bãrbãtie. Ea a adus o solutie bãrbãteascã vietii. [pag. 162]

16. Garantia si criteriu sinceritãtii este actul care taie incertitudinile si manifestãrile cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stãrii noastre profunde. Arãtându-ne rãul spre care suntem înclinati, chiar si slãbiciunile pot sã serveascã ca avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atât mai importantã cu atât mai importantã cu cât e în contradictie cu ideea falsã ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabã prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera sã ne vedem asa cum suntem si sã ne facem asa cum trebuie. Actiunile care rãsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie sã ne slujeascã sã studiem curentele care ne duc uneori fãrã stirea noastrã…

Nu numai cã actiunea serveste sã ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stãrilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât dupã ce am actionat si pentru cã am actionat! Copilul are o viatã alternativã de dorinte opuse si de miscãri capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca sã se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui sã se grupeze într-un mãnunchi în el, trebuie sã învete a urma hotãrât una din tendintele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârseste prin a nu mai sti ce vrea…

Astfel, reusim, actionând, sã vrem ceea ce ni se pãrea cã nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsã de curaj si de fortã, ceea ce am fi vrut sã vrem…

Dupã îndelungi deliberãri decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odatã trecut, actul îsi desfãsoarã consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie sã trecem la faptã chiar când o facem cu oarecare silã. Pe urmã vine si plãcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintã a adevãratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacã si dezgustãtoare, aceasta produce o impresie asupra noastrã, care coboarã putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastrã… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, cãci nu vei voi multã vreme. Pentru cã orice actiune care se executã, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrãstiate; pentru cã actiunea este semnalul unui rãzboi civil în care sunt morti si rãniti, pentru cã noi nu mãrsãluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasatã orice am face; si dacã nu luãm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeazã ei împotriva vointei. Trebuie sã ne batem; cel ce va fugi de luptã va prinde în chip necesar libertatea împreunã cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de rãutate, de necurãtie si de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Câtã vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre pãcat, n-avem nici-o luptã nu ne trezim din cursele vrãjmasului (II Timotei II, 26); stãm de bunã credintã cã mergem bine, ne isprãvim zilele în fericire si coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odatã ce aflã, ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sã fim, puterile iadului vor sãri sã ne cearã socotealã pentru nesupunere. Dar nu vor sãdi cu toatã energia rãutãtii, cã nu le lasã Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosãtoare si cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altã parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amãgiti de ei, care le-ar face toate câte-i învatã dracii, – dacã ar fi dupã ei. De aceea zice înteleptul: „Fiule, când vrei sã te apropii sã slujesti Domnului, gãteste sufletul tãu spre ispite” (întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o fluturã el în vãzul mintii. Dacã mintea nu bagã momeala în seamã, vrãjmasul stãruie cu ea, o ceartã mai sclipitoare, ca sã facã iubitã mintii. Aceasta e a doua înaintare a rãzboiului, sau a doua înaintare a rãzboiului, sau asupreala. Dacã la asuprealã a reusit sã fure mintea cu momeala si sã o facã sã vorbeascã împreunã, avem înaintare la unire.

Mintea însã se trezeste cã a fost furatã de gândul strãin si cã se aflã în altceva decât în ceea ce-i era dat dupã fire, iar când îsi dã seama de ea însãsi si de cele în care se aflã, avem lupta cea de gând la o clipã hotãrâtoare. Se va învoi mintea sã meargã dupã momealã mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagã a unui sau a multime de insi atârnã de lupta nevãzutã a câtorva clipe. Dacã întârziem sã ne luptãm se poate întâmpla ca fãrã de veste sã fim învãluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cãrora încã aruncã vrãjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie sã fie datã grabnic si dupã lege. [pag. 174]

19. Vointa la hotãrârea întotdeauna dupã sfatul mintii si niciodatã înainte: – cel putin în faptele de constiintã, asa e. De aceea se zice cã în orice hotãrâre avem libertatea vointei, adicã putinta de a alege ce vrem. Darul libertãtii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pânã la mãsuri dumnezeiesti. Iatã de ce toatã strãdania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertãtii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevãrului, care face liberi pe cei ce stau în adevãr (Ioan VIII, 32) si nu stau în minciunã si-n tatãl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are douã feluri de momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o „ispitã a mântuirii” în care au cãzut multi înselati, zicând cã-s mântuiti, când de fapt ei n-au sãvârsit nici alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte nãluci ale mintii înselate.

Au si ei o ostenealã: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare cã-i dã în robia înselãtorului de minte, ca sã-i chinuiascã.

Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor dupã daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având acestia iubire fãrã minte pe care vor sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie duhul rãului sã-i amãgeascã desãvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrãznesc sã se apropie de Dumnezeu, necurati la inimã. De aceea, pentru îndrãznealã îi dã pe seama vicleanului sã-i pedepseascã. Astfel, când atârnã de la Dumnezeu o atare pedeapsã pentru oarecare, îl cerceteazã Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grãindu-i cu mare blândete, îi trânteste o laudã, cu care-l câstigã fulgerãtor si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtã (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la împãrãtie, umblã dupã „plãceri duhovnicesti”. Iatã-l cu momeala de gât. De-acu, dupã oarecare scoalã a rãtãcirii, când încrederea îi va fi câstigatã desãvârsit si-i va fi întãritã, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sã facã, întemeindu-se pe Scripturã.

Iatã cum „puiul de drac” al iubirii de sine, fãcându-se bãrbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatãl sãu, tatãl minciunii, strâmbã bietului om mintea, i se va pãrea pãcatul virtute dumnezeiascã. Ba încã, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va pãrea cã face slujbã lui „Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbã cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legãtura cu judecatã a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede cã stai de vorbã cu un înselat si un sãrit din minte. Asta, pânã nu-i afli prima spãrturã a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie sã-si dea arama pe fatã. Trebuie sã-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e cãderea la laude, cu care tatãl minciunii si-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amãgit de minte.

Si nu e mare mirarea, cãci zice un filosof: e destul sã primesti în minte o singurã prejudecatã, ca apoi sã nu fii prãpãstenie, la care sã nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintã. De aceea Biserica enumerã printre pãcatele mintii si prejudecãtile. [pag. 183, 184]

21. Multã stiintã apropie pe om de Dumnezeu, putinã stiintã îl îndepãrteazã si de stiintã si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste câtã apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însã trebuie si el sã si-o câstige. Dacã nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vinã. [pag. 210]

22. Stiinta nu angajeazã viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.

Sfintenia însã tocmai viata o angajeazã. Iar sfântul desãvârsit, care si-a angajat viata si a arãtat cã o poate si crea, înviind mortii si fãcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici mãcar nu-L pomeneste.

Poate fiindcã Iisus e de-o mãrime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenesti. [pag. 211]

23. A nu sti si a nu recunoaste aceasta, nu e totdeauna o vinovãtie – uneori e chiar virtute; însã a sti putin, si a face gâlceavã cã stii totul, asta e descalificare si rusine, si întotdeauna o vinovãtie. [pag. 233]

24. Dupã textul Scripturii toatã recesivitatea apare în pãrinti pe urma vreunui pãcat. Stiinta, neavând termenul, nu poate da rãspunsul la întrebarea: cum au apãrut în ascendenti genezele defective, prin ce accident, sau dupã care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentã si anterioarã procesului ereditãtii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative si cu urmãri dezastruoase, pentru o eventualã progeniturã? Ca sã rãspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenti în chip independent, nu dupã legile probabilitãtii, ci dupã legile care atârnã peste fãrãdelegi.

Toate faptele omului, toate miscãrile lui, se înseamnã undeva, într-o nevãzutã carte, si se înseamnã si în sãmânta sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprãvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, pãcãtuiesti împotriva lor, nu scapi fãrã mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, cã Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie si cã venirea lui Iisus la nuntã ar fi numai un simplu fapt divers, fãrã o semnificatie neînchipuit mai largã pentru aducerea si conducerea personalã a fiecãrui om ce vine în lume.

înainte de a exista ca persoane pãmântesti, existãm ca gând, ca intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, dacã nu El are de dus viata pãmânteascã, în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numãrul lor sã împlineascã toate posibilitãtile de configuratie câte le oferã structura noastrã geneticã ?

De faptul cã suntem oarecum anteriori fatã de forma noastrã pãmânteascã, însusi ne spune, învãtându-l pe Ieremia când acesta încerca sã se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pãmânt :

Ieremia 1, 5

„înainte de a te urzi în pântece… te-am sfintit si te-am vândut prooroc între popoare”. Suntem prin urmare de obârsie spiritualã, fãpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne si oase, si îndeplinind un destin, între ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut pãcãtos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar. Ispãsirea e obligatorie; asa se asigurã si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, rãbdând palmele trecutului peste obrazul mintii. [pag. 255, 256]

26. Cãlcarea unei legi omenesti dã infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Cãlcarea legilor divine ale vietii se numeste pãcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede – cine vede.

O mare dezarmonie constã în faptul cã instinctul bãrbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bãrbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descãrcãrilor sale genetice. Instinctul femeii însã e maternitatea. Copilului pânã se desprinde de mamã, îi trebuie doi ani, deci, dupã rânduiala firii, trebuie lãsatã în pace. Deci, ce va face bãrbatul? Sau îsi va perverti sotia, fãcând-o sã umble si ea dupã plãcerea pãtimasã, cãutând sã scape de rostul firii sale, sau o va face criminalã, punând-o sã-si ucidã în pântece fiinta fãrã apãrare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), pãzind-o de rostul zãmislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bãrbat nu-si va mântui sotia prin nastere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bãrbatului si instinctul maternitãtii la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decât în cazul în care ambele pãrti trãiesc învãtãtura crestinã din toate puterile fiintei. crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învãtãtura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Sãu, ajutã pe om prin darurile Sale, prin sãlãsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fatã, iar mai mult decât acestea – care se stiau si pânã aci – Iisus Hristos întovãrãseste, cârmuieste chiar, creatia fiecãrui om ce vine în lume. în temeiul pretutindenitãtii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primarã care configureazã viata în toate particularitãtile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calitãti sau defecte sã fie expulzate prin cele douã globule polare, care cuprind jumãtate din numãrul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclinã sã fie una sau alta din configuratiile – probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu – ; El formeazã destinul nostru în asa fel încât o asezare specificã în infinitul mic sã aibã urmãri imense în configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolutã a lui Dumnezeu, care creeazã în dependentã cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu rãutãtile lui din urmã si întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, dacã s-a silit, prin lupta cu sine însusi, sã-si dobândeascã iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar cãuta, nu i se gãseste acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare si cãdere de la trãirea crestinã la viata pãgânã. [pag. 269]

29. Faptul cã din partea Sa, Dumnezeu a fãcut totul pentru om, pânã si jertfa Sa pe cruce, dovedeste cã omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea vãzutã îmbinatã cu lumea nevãzutã. iatã de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adicã sã trãim deodatã, si ca persoane vãzute, si ca persoane nevãzute, cãci omul are valoarea arãtatã de jertfa de pe cruce. Când omul trãieste în adevãrata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacã renuntã la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartã un nume, ci poartã un numãr. Deci, ce poate sã însemneze coborârea omului la simpla valoare economicã, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sãlbãticii întreolaltã si-si vor împinge conducãtorii pânã la marginile nebuniei. Asta înseamnã treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la numãr, au sã dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu rãspunderi, cu mãriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodatã cu darul stãpânirii si cu darul prorociei, a cãpãtat o strasnicã pedeapsã numai fiindcã a îndrãznit sã numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divinã si libertatea omului. Iar în ucenicii Sãi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trãit din toatã sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvãri alãturea de trãirea crestinismului grãbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea si stãpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum propietarul absolut al lumii. Cã, de se va crede stãpân absolut al lumii, seamãnã cu credinta îngerului nebun. Pentru ca sã înfrâneze pe om de la o cãdere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul cã n-are proprietatea absolutã, ci numai proprietatea relativã; iar pe de altã parte, ca sã-l fereascã de cãderea în nebunia îngerului rãu. Asadar, de îndatã ce se dã pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tãgãduieste, îl înlãturã, îl expropiazã, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dã seama bietul om cã, primind ispita, va fi zdrobit sub dãrâmãturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeste de fãpturã, de avutie, de slavã, acestea i se fac mamona, care înseamnã bani sau bogãtii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudã pe iconomul pârât care si-a fãcut prieteni din mamona nedreptãtii, si-i fãgãduieste cã-l va primi în împãrãtie când o va isprãvi de risipit, dupã legea dumnezeiascã a iubirii de oameni – se întelege cã e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogãtiei: nu sãrãcia te mântuieste, nici bogãtia nu te osândeste ci precum ai sufletul, si fatã de bogãtie si fatã de sãrãcie.

Esti sãrac si zorit cu gândul dupã avutie, iatã cã nu te mântuieste sãrãcia. Esti bogat, dar desfãcut cu inima de bogãtia ta, iatã cã nu te primejduieste bogãtia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fatã de una si fatã de alta, de asta atârnã mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si rãul. Cu un cuvânt, fug pânã la moarte de orice cunoastere existentialã. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stãpâniti de o lene biologicã, li se pare cã nu existã de fapt si dorm vremea vietii pãmântesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau sã le cunoascã în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tãgãduit, nãpãdesc peste ei cu o evidentã de neînlãturat. în vremea vietii pãmântesti cunoasterea rãmâne la libertatea omului: dacã voia sã cunoascã, putea cunoaste, nu voia sã cunoascã, rãmânea în necunostintã. îndatã dupã moarte însã, libertatea aceasta se suspendã, si sufletul cunoaste fãrã sã vrea, ceea ce s-a ferit sã facã pe când era în trup.

Cunoasterea are douã momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagã de necunostintã, si momentul învierii, când se dezleagã si trupul de necredintã. Cãci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie sã întovãrãseascã si constiinta si credinta. Moartea dezleagã sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitãtii si a nemuririi sale; învierea dezleagã trupul desãvârsit de moarte si de necredintã. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbãvirii de rãu, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Pânã ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastrã e numai frânturã. [pag. 208, 309]

33. Dacã cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugãciunilor Bisericii luptãtoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptã a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocãinta sufletului osândit. Fãrã libertate si fãrã har, nici o suferintã nu plãteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nãdejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pãmânt pot îndupleca pe Dumnezeu sã scoatã din muncã sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplinã. Cãci precum nimic necurat nu intrã în împãrãtia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar fi, nu rãmâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugãciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfãrâmat portile iadului, iubirea „scoate din moarte si nu te lasã sã te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arãtatã prin fapte. De aceea zicem cã iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodatã, e puternicã, încât strãbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; strãpunge iadul care nu-i poate sta împotrivã si strãbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptã trupeascã a fost mai întâi o faptã sufleteascã. O cãdere în curvie e mai întâi o cãdere în spirit, în spirit e înclinarea si cãderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fãrã consimtirea spiritului. Aceastã consimtire însã înnegreste sau spurcã fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slãbeste si se saturã de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nãrãvindu-se cu ele, cautã sã le împlineascã, chiar dacã trupul nu mai e în stare sã le facã. Sunt patimi trupesti care înrãuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rãsfrâng si asupra trupului. Slava desartã, mândria, orgoliul, viclenia, pãrerea de sine si altele asemenea, se vãd de departe în tinuta dinafarã a trupului. Aceastã spurcare a obrazului, sufletul are sã o plãteascã: de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrãjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Cãci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecãtor, cu suflarea gurii sale, îi va prãvãli pe toti: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsã XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fãrã de sfârsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrãvit de pictori, de focul adevãrat.

Dumnezeu taie para focului în douã; cu puterea arzãtoare, dar neluminoasã, arde pãcãtosii, iar cu puterea luminoasã, dar nearzãtoare, strãluceste pe sfinti. Asa cã pe unii îi lumineazã nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminându-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]