Chemarea monahala, cantecul sufletului – Interviu cu Maica Semfora Gafton, stareta Manastirii Sf. Maria Techirghiol

În viaţa monahală nimeni nu te cheamă şi nimeni nu te ţine forţat.
Vii deliberat şi tot deliberat pleci. Nu e nici armată să stai forţat şi nici serviciu, să fii undeva angajat, pe un post unde să ai un  program.
Aici se vine dintr-o chemare. Cine o simte stă până la sfârşitul vieţii, zeci de ani. Până la sfârşit! Personal, am trecut prin decretul 410 şi după şapte ani tot la mănăstire am venit. Atât a durat perioada, şapte ani, o perioadă lungă. Unele maici n-au mai revenit, s-au integrat în lume, mai bine spus au renunţat. Eu, cu dragostea de mănăstire care este sensul vieţii mele, m-am întors şi am rămas.

Vocatia monahala este o chemare manifestata înca din copilarie

Maică Stareţă, ce înseamnă, concret, chemarea aceasta? Pentru cei care sunt din afara lumii monahale ea este un lucru aproape ezoteric.
Mi-am dorit şi am simţit această chemare de tânără, de copil. Nu a contat că am avut o viaţă cu educaţie religioasă din şcoală şi din familie, mai mult decât atât, am simţit o chemare interioară ca un cântec sufletesc care nu a încetat niciodată. Pentru că fără această porni­re lăuntrică, chiar dacă vii dintr-o hotă­râre a minţii nu este îndeajuns. Poate că la început, după ce vizitezi o mănăstire, eşti impresionată de viaţa maicilor, eşti im­­pre­sionată de atmosferă, de ceva din lu­mea aceasta călugărească şi parcă ţi-ar plă­cea şi ţie să faci parte din ea. Dar dacă nu simţi în interior o chemare, cântecul sufletului îndrăgostit de Dumnezeu mai mult decât de lume, vii, dar nu stai. Şi din experienţă ştiu, tinerele care vin, şi vin cu lacrimi în ochi că vor să fie călugăriţe, că le place viaţa noastră mult, unele după o săptămână, altele după o lună, după două merg de unde au venit. Unele vin la mine, după o vreme şi spun că pleacă, altele, de ruşine, pleacă pe ascuns, ne trezim fără ele. Dar nu rămân în mănăstire. Aici trebuie să ai o chemare!
Prin comparaţie, de exemplu, dum­nea­voastră de mic aţi fi simţit înclinaţie spre un anumit domeniu, fie la cultură, fie o anume meserie, fie orice altceva. Aceasta e chemarea! O preocupare constantă! Când eram copil – am copilărit într-un orăşel de pe malul Dunării – îmi plăcea foarte mult apa. Îmi place şi acum foarte mult apa. Stăteam ore întregi pe malul apei şi spuneam că dacă aş fi fost băiat mă făceam marinar. Am primit educaţia reli­gioasă în familie. Părinţii erau oameni cu frică de Dumnezeu, seara ne culcam cu rugăciune, la masă cu rugăciune. La şcoala educaţia ne-o făcea părintele din sat. Orele de religie şi faptul că mergeam la biserică mă impresionau foarte mult. Am copilărit în sudul Basarabiei şi basarabenii sunt renumiţi prin bunii corişti cu voci extraordinar de frumoase. Cântam şi eu în corul de la biserică.  Dar cel mai mult îmi plăcea singurătatea. Locul unde aveam casa era înconjurat pe două părţi de salcâmi – doar de salcâmi – şi stăteam ascunsă acolo între sal­câmi să privesc cum răsare luna din apă. Ore întregi în noapte, stăteam singură, doar eu şi Dumnezeu. Mă căuta mama şi nu mă găsea. Mă căuta printre salcâmi pe acolo, să-mi facă baie. Plângeam că nu mă lasă să văd cum luna cânta pentru Dumnezeu. Sau mă suiam pe unde puteam eu mai înalt, pe gard, să privesc tot aşa, înălţimile. Apoi am aflat că doar călugărul poate face  asta. Priveşte lumea din înălţimea rugăciunii. Nimic nu-l mai atrage jos atunci când se roagă. Iubesc muzica foarte mult! Cântarea de la strană. Mă simt ca în copilărie când stam singură, noaptea, pe malul Dunării şi toată Dunărea sursura atât de plăcut pentru Dumnezeu. Dar vreau să vă spun că şi jucăriilor le dădeam un sens religios! Poate vi se pare un joc morbid dar pentru mine, în copilărie, era o apropiere serioasă de Dumnezeu. Toate păpuşile ştiu că le înmormântam, ba chiar le făceam groapă. Îmi puneam un prosop la gât şi eram preot, le făceam slujbă, le puneam cruce. Vedeţi, asta înseamnă ceva, o preocupare spirituală din copilărie, nu eram ca alţi copii. Am fost singurul copil al părinţilor mei. Mamei îi plăcea să mă îmbrace cu rochiţe, cu volănaşe, cu pănglicuţe şi eu le scoteam, nu-mi plăceau şi mă duceam în mijlocul drumului şi îmi puneam ţărână în cap. Şi mama era disperată, nu ştia ce să-mi facă.

Plecarea la manastire e o încercare pentru cei din jur

Aţi fost singurul copil la părinţi?
Singurul.
Şi cum au suportat plecarea dum­neavoastră?
Tata, era un om dur, îl moştenesc aşa ca atitudine, părea violent, dar nu era deloc, părea dur, dar nu era; dimpotrivă, era de o mare bunătate. „Eu te-am făcut, eu te omor!“ Nu uit aceste cuvinte cu care m-a ameninţat când a aflat de mănăstire. Am plecat fără voia lor. Nici nu i-am anun­ţat. Am spus că plec în delegaţie. Erau obişnuiţi să plec la tribunalul din Galaţi, lucram la jude­că­to­ria din oraş şi eram trimisă cu do­sare la tribunalul din Galaţi de unde aparţinea ju­decătoria noas­tră. Bineînţeles că mi-am depus de­misia înainte. Am vrut să plec pe la 18 ani, dar m-am temut când am auzit de la tatăl meu „Eu te-am făcut, eu te omor!“. Am tăcut din gură, n-am mai pomenit nimic, am tăcut, am tăcut, aşa, cu răbdare şi am aşteptat. Dar mănăstirile din jur, mă­năstirea Niculiţel, mănăstirea Cocoş, mănăstirea de maici Saon erau mă­năstirile pe care le vizitam. Şi mă vedeau că plec. „Unde pleci?“, mă întreba tata duminica sau când era sărbătoare cu slujbă. „Ei, mă duc la bal, la Niculiţel“, spuneam eu cu toată ruşinea. Dar mama şi tata se uitau la picioarele mele şi mă prindeau cu minciuna: „Te duci cu bocancii la bal?“. Aşa de ruşinată eram de minciună încât uitam să mă schimb. Mergeam la Saon, la mănăstire. A fost prima mănăstire de maici pe care am cunoscut-o. Simţeam o chemare lăuntrică puternică care mă aju­ta să mă lupt cu cei care se împotriveau plecării mele în mănăstire. Când intram în biserică, simţeam nevoia să stau acolo, să nu mai plec, chiar dacă se termina sluj­ba. Şi am rămas!

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 3 (9) Martie 2008