Convorbiri duhovniceşti cu avva Petroniu

Prodromu 03 Decembrie A.D. 2007

–Părinte, cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte în momentul de faţă este cea naturală?

-Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu trebuind să ajungă până la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n-a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Cum spune sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n-are nevoie de completare, nu-i lipseşte ceva, n-are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne-o împropriem şi s-o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s-au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecaţi fiind de uneltirile vrăjmaşului. Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului. Şi primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău. Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcate posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său. De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi-era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se-ntâlneşte cu păcatul, acesta nu-l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i-ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

 

De-asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le-a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume. Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite. Gândiţi-vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n-are cum săvârşi păcatul său care-l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne-a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături.

– Ce cale de îndreptare vedeţi, gheronda?

– Trebuie ca omul să ajungă la conştientizarea păcatului ce-l stăpâneşte şi în care trăieşte. Şi mai trebuie să vrea să scape de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu!

–Părinte, avem nevoie de fapte pentru mântuire, sau este suficientă credinţa, care ne va face oricum să făptuim cele bune?

-Asta este teză protestantă. Însă Scriptura spune clar: „credinţa fără fapte este moartă”! Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe  cineva, te-ai ostenit cu folos, toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite pană la sfarşitul lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele. Când fiecare om va apărea în faţa celorlalţi în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur şi-a alcatuit-o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necuraţiile vor apărea şi cine oare, va putea suferi ruşinea aceea ? Însă chipurile drepţilor ce au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătăţirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră in veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce ziditi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veşniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace” şi se va bucura de cele veşnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat, moartea va fi cumplită.

–Avva, dacă Dumnezeu e bun şi numai bun, poate hărăzi El iadul pentru „lucrul mâinilor Sale”?

-Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: “Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. Cum am spus şi mai înainte, el se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad.

–Părinte, am putea împăca porunca iubirii aproapelui cu ecumenismul?

-Mie mi-ajunge învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Mi-e deajuns cât mi s-a dat prin ortodoxie pentru mântuire. Nu-mi lipseşte nimic. Dacă cineva de altă religie simte că îi lipseşte ceva pentru salvarea sufletului său şi găseşte în dreapta noastră credinţă, cu toată dragostea îl primesc în Ortodoxie! Dar nu pot renunţa la nimic din credinţa mea pentru că nu am voie să schimb nici o cirtă din dogma ortodoxă!

Omul nu mai ia în serios învăţătura lui Dumnezeu şi inventează, găseşte tot felul de sensuri şi învăţături ascunse prin evanghelii (unele chiar gnostice, cum e cea a lui Iuda) şi s-a depărtat de la dreapta credinţă.

 

Marea diferenţă dintre noi şi catolici sau protestanţi mi se pare a fi lipsa ideii de înduhovnicire a omului la apuseni. Pentru noi ortodocşii, dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu şi să ne mântuim, trebuie să ne înduhovnicim. Aici pe pământ purtăm trupul şi sângele acesta, dar nu vom intra în Împărăţia Domnului cu el. Chiar şi Mântuitorul a luat materia aceasta îmbibată de păcat, dar n-a intrat „dincolo” cu ea. Omul urăşte moartea, dar ea este urmarea păcatului; Domnul nu avea însă păcat, dar a primit moartea tocmai pentru ca să omoare păcatul prin ea. Ne-a arătat apoi Iisus după învierea Sa cu ce fel de trup înduhovnicit vom intra în veşnicie. Cu cel cu care „trecea prin uşile închise”! Ce înseamnă un trup înduhovnicit? Un trup care să iasă de sub regulile obişnuite ale păcatului. Căci corpul nostru are nevoie de mâncare, este supus patimilor, se îmbolnăveşte. Cel înduhovnicit nu mai este supus acestor reguli materialnice. Trupul nostru cel material, fiind compus, se va descompune în ţărână, iar cel care va răsări spre viaţă fără de sfârşit va fi trupul cel înduhovnicit.

De ce avem duhovnici la mănăstiri şi biserici? Pentru ca omul să se sfinţească! Să mai uşureze trupul de greutatea păcatelor şi în aceeaşi măsură să-l înduhovnicească! Iar noi trebuie să-i mai subţiem hrana şi să ne îndeletnicim, ca şi vechii părinţi, cu postul, cu privegherea şi mai ales cu rugăciunea. Părinţii din vechime posteau mult şi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulţi peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”.

Aceasta este chemarea omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândeşte prin fuga de păcate, faptele bune, postul, privegherea şi rugăciunea.

La catolici şi protestanţi nu există ideea de înduhovnicire. Te mântuieşti (ca în cazul catolicilor) cu fapte bune şi/sau merite prisositoare şi nu prin sfinţire. Filioque, primatul şi infailibilitatea papală, sunt destule elemente despărţitoare între catolici şi ortodocşi. Cu protestanţii avem chiar mult mai multe diferenţe. Însă noi, orice vom face pentru mântuirea noastră, trebuie să avem mărturie de la înaintaşii noştri că ceea ce am făcut este bine cum a fost făptuit. Făcând astfel ne vom asemăna cu ei, dar şi cu Fiul care făcea cele ale Tatălui.

 –Până la urmă se va construi totuşi „Catedrala mântuirii neamului”, părinte. Ce părere aveţi despre asta?

-Nu e treaba mea, însă noi românii am construit biserici mici, modeste, dar adevărate bijuterii. Să nu uităm că slava deşartă este legată mai totdeauna de măreţie. Şi Sfânta Sofia, a îngăduit Dumnezeu să ajungă în mâinile musulmanilor…

–Avva, ce părere aveţi despre fraţii noştri ortodocşi de stil vechi şi despre diferenţa de 13 zile dintre noi?

 -Diferendul porneşte dintr’o înţelegere greşită a lucrurilor. Dar pe om ca şi pe pom îl vei cunoaşte după roadă, dacă stăruie în vrajbă şi ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el. Mi’aduc aminte că era şi o controversă legată de timpul când se sfinţesc apele: la Boboteaza pe nou, sau pe vechi?

–Părintele Iulian are o vorbă: astăzi „banul face planul”! Despre civilizaţia banului din ziua de astăzi, ce părere aveţi? 

-Măi, pe timpuri se spunea că „numai domnii au bani”. Astăzi însă „dacă ai bani eşti domn”, ceea ce este puţin diferit. Nu vă speriaţi de sărăcie, că Dumnezeu nu’l lasă pe cel ce caută ale Sale şi la vreme potrivită îi dă cele trebuincioase. Şi ştie El mai bine ca noi şi când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea faţă lucruri, este cea care naşte dorul de Dumnezeu.

 –Vom ajunge „o turmă şi un păstor” avva?
-Cu siguranţă! Însă doar…dincolo!  Dumnezeu încă ne aşteaptă!

***
Cu avva Petroniu, despre vremuri tulburi

Prodromu, la 12 mai, AD 2009

Omul nu poate învăţa pe alţii dacă nu se sfinţeşte pe el mai întâi. Aceasta nu este o apoftegmă, ci o realitate. Poţi învăţa pe oricine orice, până acesta nu va vedea că tu faci cele grăite, nu va lua seamă la sfatul tău. Fiind un osârduitor al plinirii poruncilor, se spune că avva Petroniu n’a cerut niciodată cuiva să facă ceva ce n’a făcut el mai întâi! În felul acesta şi cuvântul lui are greutate: pentru că gheronda nu grăia din cărţi pe cât vorbea din cele trăite…

-Gheronda, de ce se satanizează omul acum când are atâta libertate? A tânjit multă vreme românul după simţământul acesta şi mi se pare că şi’l pierde devenind rob la idolul banului, al agonisirii de averi şi al grijii de multe. Şi singur doar dorul de Dumnezeu se pare că’i lipseşte! Dar cu toate acestea, toţi vor să se mântuiască! Nu cunosc pe nimeni care să vrea să rămână pe „dinafară”!

-Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te mântuieşti? Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi Satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, „care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi tare mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…

-Dacă nu cumva suntem deja sub vreme părinte! Ce’ar trebui să facem însă ca să ieşim din starea asta de păcatoşenie şi să dobândim adevărata libertate, cea întru Hristos?

 

-Să ştii că Dumnezeu intervine când vrăjmaşul se obrăzniceşte! Domnul ne ajută, dar trebuie ca în primul rând stăpânitorii să se întărească în credinţă! Să pună post şi rugăciune pentru toată ţara şi Dumnezeu se poate întoarce spre noi! A făcut’o cu ninivitenii! Poate interveni chiar şi prin minuni, cum a făcut’o pentru sfântul Vasile cel Mare în disputa cu arienii din Niceea, când a sfărâmat lacătele bisericii! Dar astăzi a slăbit credinţa la ierarhii ortodocşi şi nu mai are cine să întoarcă poporul spre duhovnicie, spre viaţă curată, aşezată pe rânduielile lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi. Nu vă amăgiţi: că de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Fericitul Augustin se ruga lui Dumnezeu să’L ajute să’L iubească aşa cum mai înainte iubise păcatul, iar un părinte al deşertului spunea: „Doamne dă’mi voie să te slujesc cum l’am slujit mai ’nainte pe diavol”! Este vremea păcatului… A mai ieşit acuma şi sminteala aceasta cu cipurile care a înfierbântat creştinii şi i’a făcut să uite de alte păcatele mari strecurate: de homosexualitate, avort şi incest! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume…

 Mai târziu, în drumul spre cancelarie, mi’a spus gheronda să scriu că „dacă tot se vorbeşte atâta despre Uniunea Europeană şi de integrare, poate că n’ar trebui să se nesocotească modelul Athosului, care oferă o icoană a globalizării – fără a pierde însă vreo identitate naţională – şi asta pentru că liantul acestor naţii athonite este credinţa! Athosul, chiar prin silueta sa crescătoare, dinspre mare către munte, îţi arată verticala dumnezeiască, calea spre Cer! Nu e doar materie-în dimensiune orizontală-ci chiar imaginea Sfântului Munte oferă şi o dimensiune spirituală, verticală. Se poate lua ca model Athosul – şi ar fi bine dacă s’ar face treaba aceasta – pentru înţelegerea naţiilor între ele şi respectarea identităţilor lor. De sute de ani trăim împreună greci, ruşi, români, sârbi, georgieni, bulgari şi nu ne’am pierdut identitatea naţională. Nu ne’a asimilat nimeni, nicicând. Am rămas un popor ortodox, pentru că nimeni n’a uitat de Dumnezeu vreodată aici! Asta este Athosul de fapt: un popor ortodox!”

 E bine să ai totdeauna un bătrân înţelept lângă tine, că altfel îţi vei da prea multă crezare ţie şi îţi vei îndreptăţi oricând păcatul!

 

George Crasnean,

 

Sursa: Sfântul Munte Athos