LOADING

Type to search

Creştinii ortodocşi şi cei rătăcitori

Marii duhovnici ai neamului

Creştinii ortodocşi şi cei rătăcitori

Share

Sf. Ioan de Kronstadt

 

Biserica este una; capul ei este unul; turma, una; un trup cu multe mădulare. Fără capul ei – Hristos – Biserica nu este Biserică, ci adunătură samavolnică. Cum sunt luteranii, răscolnicii, adepţii lui Paskov şi ai lui Tolstoi.

Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului [Mt 28, 20]. Domnul însuşi e prezent în Biserica Sa; de ce ar mai avea nevoie de un locţiitor – papa? şi poate fi, oare, un om păcătos locţiitorul Domnului? Nu poate. Un locţiitor al ţarului, al patriarhului, intr-un oraş oarecare poate există şi aşa ceva şi există, dar un locţiitor al lui Dumnezeu, al împăratului Cel fără de început şi Capul Bisericii nu există şi nu poate exista. Acesta este Adevărul. Catolicii greşesc. Fă-i Doamne, să-şi dea seamă cât de neghiob este cel care susţine aşa ceva impodobindu-se cu trufie, ca şi cu o diademă de perle.

În creştinism, această religie cerească, religia revelaţiei dumnezeieşti, nu poate exista ceva mai vătămător decât primatul unui om în Biserică, de pildă cel al papei şi presupusa să infailibilitate. Marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserică catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! şi de toate vinovat este papa, pasămite, infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor, şi toate celelalte mijloace incorecte “ad maiorem Dei gloriam” (chipurile spre o mai mare slavă a lui Dumnezeu).

Noi, membrii Bisericii Ortodoxe, suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, al cărui Cap este însuşi Hristos Dumnezeu, fiecare fiind mădular al Său; dar Hristos, Capul trupului este sfânt; şi mădularele trebuie să fie şi ele sfinte.

Creştinii sunt mădulare ale Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos, capul ei fiind însuşi Hristos, iar  Luminătorul ei – Duhul Sfânt. Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţând-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserica slăvită, neavand pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel [Ef 5, 25].  Sunteţi turma aleasă şi sfântă, mădulare ale Bisericii celei sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. Ce se cere de la voi? Câtă sfinţenie şi adevăr! Câtă luare-aminte la sine! Câtă contemplare duhovnicească şi lucrare tainică! Câte deprinderi bune , lucrare a virtuţilor, câta credinţă, câtă speranţă, câtă iubire! Câtă înfrânare, milostenie, grijă unul faţa de altul şi indem întreolaltă  spre virtute!

După pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, descrisă în cartea faptelor lor, se vorbeşte adeseori despre lucrarea atotpronietoare a Duhului Sfânt în Biserică, despre călăuzirea cu putere absolută a apostolilor, despre propovăduirea şi lucrarea lor mântuitoare în Biserică. Acesta este acel alt Mângâietor [în 14, 16] atotbun şi atotadevarat, Care le-a fost făgăduit apostolilor de Domnul nostru Iisus Hristos. Slavă ţie, Duhule Sfinte, Mangaietorule, Datatorule de viaţă, Care lucrezi neîncetat şi pretutindeni în Biserica lui Hristos. întoarce Doamne prin El soarta popoarelor aflate în rătăcire – pe iudei,pe mahomedani, pe păgâni – precum şi pe rătăciţi aflaţi chiar printre creştini: popoarele şi neamurile eretice sau trăind în dezbinarea credinţei. Scoate la iveală şi smulge din rădăcini viciile, povăţuieşte şi luminează spre bună-cinstire pe creştinii ortodocşi îi fereşte de necinste şi îi povăţuieşte pe toţi pe calea mântuirii; pe cei tineri îi înţelepţeşte şi îi călăuzeşte, pe adolescenţi îi păzeşte, pe copii îi creşte şi îi călăuzeşte cu îngeri păzitori, pe bărbaţi şi pe bătrâni îi înţelepţeşte, luminează şi întăreşte pe toţi cu puterea Ta preabună, preaînţeleaptă şi atotputernică; da tărie şi povăţuieşte spre tot lucrul cel bun, risipeşte ca pe o negură patimile cele păcătoase pentru Hristos, Domnul nostru, cu binecuvântarea Tatălui. Amin.

Mijlocirea Sfintei Bisericii înaintea lui Dumnezeu este deosebit de puternică, plină de merite, de puterea, de dreptatea şi de măreţia Fiului lui Dumnezeu, Cel Atotbun şi Atotputernic, capul Ei. Prin mijlocirea ei, totul devine cu putinţă. O asemenea putere mijlocitoare nu are nici o Biserică neortodoxă ca unele ce sunt lipsite de dreapta judecată şi de cap.

 

Concepţia părintelui Ioan de Kronstadt despre viaţa creşţină aşa cum apare în jurnal nu poate fi rezumată în câteva capitole. Nu ne propunem decât să atragem atenţia asupra acestei concepţii, să-i demonstrăm vitalitatea şi să o facem cunoscută într-o expunere oarecum sistematică.

Ne este necesar mai ales acum, când creştinismul aproape că nu mai este cunoscut sau este perceput dintr-o formă denaturată, încât foarte mulţi oameni, chiar şi de o condiţie culturală superioară „se tem” de el, iar uneori nu-L acceaptă în principiu pe Hristos şi Biserica Sa.

Printre ideile care revin insistent în jurnalul părintelui Ioan una ne reţine în primul rând atenţia: aceea referitoare la libertatea omului, ceea ce în secolul nostru capătă o semnificaţie deosebită. În concepţia părintelui Ioan, chemarea la o viaţă de credinţă nu este făcută în sensul că omul trebuie să se supună unei legi morale, pe baza unei credinţe oarbe, ca în făţa unei  autorităţi, fie ea şi divina. Dimpotrivă, se au în vedere de fiecare dată posibilitatea şi necesitatea raportării adevărului moral creşţin la experienţa liberă a omului.

Fireşte, această raportare(verificare) nu se realizează prin experienţe formale, exterioare, şi nici pe calea unei demonstraţii răţionale, ci prin ceea ce este mai profund în om, inima(„duhul”), adică prin acea parte a fiinţei sale care omul este, pe drept cuvânt,liber.

Iată, pentru început, un fragment în care părintele Ioan se referă la inimă că la zona în care sunt puse la încercare şi pot fi cunoscute adevărurile morale şi religioase: „Inima este primul element activ în viaţa noastră; de cele mai multe ori ajungem să cunoaştem «adevărurile» cu inima, mai înainte de a le cunoaşte cu mintea. Inima «vede» dintr-odată, întreg, nedespărţiţ, instantaneu, după care acest moment de «vedere cu inima» ajunge în minte, unde este analizat.

Ideea aparţine inimii, nu minţii, omului lăuntric, nu celui din afară, de aceea orice lucru important trebuie să treacă pe dinaintea «ochiului inimii», dar în special cunoaşterea adevărurilor credinţei şi regulilor morale.

În acest fragment pot fi desluşiţe bazele teoriei cunoaşterii (gnoseologiei), iar o minte iniţiată în filosofie ar putea recunoaşte idei ale marilor mistici ortodocşi, dar şi ale unor filosofi contemporani inituiţionişţi. Numai că părintele Ioan nu a fost şi nici nu şi-a dorit să fie filosof. Era un mărturisitor al lui Hristos, al vitalităţii adevărului creşţin şi al adevărului vieţii în Hristos.

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *