Cu părintele Ioasaf Popa, în căutarea Raiului pierdut

Arhimandritul Ioasaf O. Popa, duhovnic, cărturar şi predicator de talie, a trăit toată viaţa într-o mare smerenie. Ajuns la o vârstă înaintată (năs­cut în 1919, pe meleaguri buzoiene), predicând şi slujind în ultimii ani la Biserica Sf. Ilie – Rahova, nu contenea să evoce Mă­năstirea Ciolanu ca vatră de duhovnicie şi de formare că­lu­gă­rească.

De altfel, de aici a şi fost dat afară în anii ateismului, într-un mod brutal, trăind o vreme în lume. A scris şi a tra­dus nenumărate cărţi, iar dispariţia lui confirmă faptul că o ge­ne­raţie strălucită a teologiei româneşti este pe cale să se stingă. Ce va urma însă după aceea? este întrebarea pe care şi-o pun foarte mulţi. Până a afla răspunsul, vă invităm să citiţi un interviu inedit despre Rai, aşa cum îl vedea părintele Ioasaf, inclusiv din perspectiva Sfinţilor Părinţi, şi aşa cum suntem siguri că l-a descoperit după trecerea sa la cele veşnice.

Părinte Arhimandrit, cum arăta Raiul ca to­po­grafie, ca atmosferă, ca vegetaţie chiar?
Pentru a vorbi despre Rai trebuie să vorbesc mai întâi despre materia în sine. Dumnezeu creea­ză materia din nimic, ex nihilo. O creează din dra­goste, din dăruire. Există, de bună seamă, o comuniune între Persoanele Sf. Treimi, care tind permanent spre a se dărui. Aşa apare lumea, care deja exista în planul divin. Aici putem spune că Dumnezeu deja activase nişte energii prin care crease planul…
Ce înseamnă pentru noi acel nimic al începuturilor?
Neantul. Non-existenţa. Fiinţa dumne­zeaiscă este singura realitate absolută, cu activitatea ei. În clipa în care o creează, lumea devine o a doua rea­litate. Avem deci două planuri clare: o realitate absolută, de nepătruns – fiinţa dumnezeaiscă – şi o realitate creată care, deşi are secretele ei, poate fi pătrunsă de mintea omului. Dum­ne­zeu, în zilele creaţiei, a văzut că materia „este bună“, iar în ultima zi l-a creat şi pe om, ca legătură cu spiritul ce lipsea materiei neînsufleţite.
O legătură, bineînţeles, dar oare omul nu este mai mult decât atât? Nu este chiar regele, chiar sensul Creaţiei?
Sigur, este sensul Creaţiei, dar şi al veşniciei. Omul trebuia să ducă mai departe veşnicia. Şi ţi­neţi cont de faptul că, totuşi, Creaţia a fost tot tim­pul perfectibilă, urmând ca omul să contribuie  la desăvârşirea ei! Aici apare un lucru pe care ţin să-l clarific. Dogmaticienii – inclusiv Sf. Vasile cel Mare – spun că, de fapt, Creaţia a fost plămădită si­multan, bazându-se pe acel „La început…“ din Car­tea Facerii.

Ce înseamnă totuşi „simultan“, câtă vreme nu exista timpul?
O dată cu aducerea materiei la existenţă a apărut şi timpul. Începutul timpului este mişcarea şi existenţa. Atunci, la început, a însămânţat Dum­nezeu în materie seminţele a ceea ce urma să răsară.

Vă gândiţi la legile care urmau să guverneze lumea?
Principiile după care aveau să se conducă regnurile, şi celelalte legi ale Creaţiei. Spune Fericitul Au­gustin că „lumea de atunci era doldora de toate raţiunile acestea“. Când Dumnezeu a zis „Să fie!“, toate raţiunile lucrurilor s-au imprimat în materie. Tot atunci a apărut şi omul.

Din perspectivă teologică vorbind, ce este timpul? Evident, timpul Creaţiei, cel obiectiv?
Derularea materiei spre a atinge formele ei, conform legilor şi planului Creaţiei.
Credeţi că materia a fost „prevăzută“ pentru diferite stadii?
Bineînţeles! Are diferiţi timpi: de copilărie, de maturitate, de bătrâneţe.

Descrieţi cumva o teorie evoluţionistă?
Nu este evoluţie. Evoluţie este procesul prin care se trece dintr-o specie într-al­ta. Or, toate vieţuitoarele, spre exemplu, au avut dintru început sensul lor pro­priu. Fericitul Augustin asemu­ieşte acest lucru cu un pom: făptu­rile toate s-au tot ridicat, dar la tim­pul prescris a rămas fiecare pe ramura sa. Numai omul s-a înăl­ţat mai presus de toate…

Care era acel „timp prescris“?
Fericitul Augustin spune clar: „Nu ştim cât erau de mari zilele Fa­cerii“. Puteau fi de mii şi mii de ani. Tot el însă spune:“Nu tre­buie să măsurăm timpul de atunci cu cel de acum“, fiindcă „atunci Pământul nu era bles­temat“. Atunci nu gre­şi­se încă omul şi nu se produ­se­se „bles­te­mul“ asu­pra materiei. Aşa­dar, au fost perioade de timp şi nu mo­mente anu­me.
Se pot iden­­­tifica acele perioade de timp cu erele geologice?
Cred că da. Nu spu­ne Sf. Ioan Gură de Aur că „omul se dez­voltă ca un pa­lat împărătesc“? Tocmai aşa s-a dezvoltat, ajun­gând la di­mensiunea care îi e dată. Pe de altă parte, pomul rămâne pom, animalul animal, iar omul atin­ge cele mai mari înălţimi, dar tot om rămânând. Aici intră în acţiune sufletul, care a fost creat la început, o dată cu trupul.
Vorbiţi despre Adam ca despre cel care a evoluat?
Desigur. La capitolul 3 din Facere, când se vor­beşte despre pământul din care a fost făcut Adam, acel pământ era deja creat, adică era chiar trupul lui, era materia special creată pentru primul om. Din acest pământ creat special, din care a luat trupul lui material (sufletul, ţineţi cont, exista chiar din primul moment împreună cu trupul), omul a fost nu creat, ci modelat! Apoi i-a „suflat în faţă“ po­ten­ţele. Aşa a devenit omul un suflet viu; mai precis, de atunci a început să se manifeste superioritatea omului: harul – energia necreată – şi-a pus reflectorul direct pe om.

Părinte, după definirea acestor cadre teoretice ale discuţiei, permiteţi-mi să vă pun câteva întrebări care stau pe buzele multor credincioşi. Bună­oară, exista sexualitate în Raiul adamic?
Vă închipuiţi că din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie, exista diferen­ţiere sexuală. Exista se­xu­alitate, fiindcă Dum­ne­zeu crease comuniu­nea, dar comuniunea de atunci nu însemna sex, aşa cum îl percepem noi astăzi. Sexualitatea – exact aşa cum o înţelegem noi astăzi – apare după cădere. Până atunci „erau goi şi nu se ruşinau“.

De ce nu a făcut Dumnezeu, în cazul acesta, încă un Adam, adică un prieten al primului om? De ce trebuia o făptură complementară trupeşte?
Atenţie, firea omului una este şi nicidecum firea bărbatului sau firea femeii?
Şi atunci eu vă întreb: Adam era – ca fire – im­perfect?
Nu, dar firea omului era bărbat şi femeie; erau creaţi împreună, ca un întreg.
Părinte Arhimandrit, ce înseamnă de fapt „făcut după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu“?
Să ne gândim puţin. Ce este, de fapt, chipul? Evi­dent, asemănarea în potenţă. Chipul – dacă omul stăruia în bine! – avea a se transforma în ase­mănare. Adică omul ajun­gea la înălţimea ma­xi­mă de asemănare cu Dumne­zeu, ca să fie, la rându-i, un dumnezeu. Dar unul creat! Nu dumnezeu prin fire, ci prin har. Aici trebuia să conlucreze şi omul, tocmai în virtutea chipului, adică a con­di­ţiei sale de fiinţă raţională, liberă, personală.

Restul creaturilor se înmulţeau?
Toate creaturile se înmul­ţeau. Şi se înmulţeau în mo­dul în care o fac şi astăzi, însă omul a ajuns să fie, prin cădere, ca animalele, adică să se înmul­ţească aidoma lor.

În Rai exista moarte, părinte?
Nu.
Deci animalele se înmulţeau la infinit?
Atunci existau numai prototipurile spe­ciilor…
Oare chiar toate plan­­tele şi toate anima­lele erau nemuritoare?
Vedeţi, totul a fost creat pentru nemurire, totul a fost creat din această perpectivă.
Cum poate un animal să facă faţă perpectivei nemuririi, neavând un suflet raţional cu care să o perceapă?
Puneţi întrebări prea delicate…L-am întrebat şi eu pe Părintele Stăniloae, la magisterium. Nici el nu a putut să răspundă clar ce se va întâmpla cu animalele după pieirea lumii. Totuşi, a avansat o ipoteză: va fi o recreare a lumii, cu cer nou şi pământ nou. Toţi oamenii vor învia din morţi. Nu însă şi animalele.
Părinte, în Raiul pierdut de strămoşi, exista lupta dintre specii pentru supravieţuire?
Nu! Şi nici omul nu vâna animalele, acestea erau prietenele lui. Oare nu omul le-a dat nume? Pe atunci nu era nimic rău în creaţia lui Dum­ne­zeu. Dia­vo­lul a introdus răul.

Existau anotimpuri în Rai? Existau ciclurile vegetale şi anotimpurile? Era zi şi era noapte?
Cred că erau zilele şi nopţile ca şi acum. Cum era exact, nu ştim. Important mi se pare însă faptul că erau. Interesant, bunăoară, este cum începe prima zi cu sea­ra. „Şi a fost seară, şi a fost di­mineaţă“…
Ce tip de comunicare credeţi că foloseau primii oameni? Cel de acum, sau poa­te o comunicare extra­sen­zorială?
Un lucru este sigur: Adam şi Eva comunicau. Ti­neţi cont: logos înseamnă raţiune, dar înseamnă, în acelaşi timp, şi vorbire. Vorbeau în cuvinte… Când Dumnezeu i-a strigat, nu a hăulit, de bună seamă, tot Raiul. Din moment ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, înseamnă că avea şi un bagaj intelectual exprimat în cuvinte.

Ce stări sufleteşti credeţi că predominau în omul primordial?
Cu riscul de a mă repeta, spun din nou: firea omului avea imprimată în ea chipul lui Dumnezeu. Dar şi în firea regnurilor exista un dinamism. Putem spune chiar că în sămânţa iniţială a fiecărui regn era cuprins un mare dinamism. Acel „Să se facă!“ a imprimat Creaţiei dinamismul de care vor­bim. Şi în om era, evident, acel dinamism ini­ţial. În firea lui era dorinţa de a continua dialogul cu Dumnezeu. Doar prima biserică a fost în Rai, aşa ne încredinţează Sf. Părinţi. Aceea era Biserica cea nepătată, fară nici un fel de cădere, pentru că era în legătură directă cu Dumnezeu. Adam şi Eva – spun în continuare Sf. Părinţi – au fost creaţi într-o stare de copilărie, de nevinovăţie. Din acest simplu motiv i-a putut înşela Şarpele.
Părinte, starea de copilărie era aşa cum o în­ţelegem noi astăzi, sau era o altă stare?
Erau necopţi, domnule… Nu erau consolidaţi în virtute. Dar direcţia lor era clar spre Dumnezeu. Tineţi cont: în grădina Raiului nici un animal nu exista; doar şarpele s-a strecurat, căci era cel mai înţelept. Animalele trăiau toate în afara Edenului.

Părinte, cum adică „înţelept“? Poate fi un ani­mal înţelept?
Şarpele, da! Însă înţelepciunea la care se referă Scriptura nu cred că era întocmai în sensul în care o înţelegem noi astăzi. Şarpele, el singur, avea acces în Rai. Poate asta se înţelegea prin înţelepciune… Diavolul, în consecinţă, a luat chipul acestui şarpe şi a folosit în mod subtil graba omului de a fi ca Dum­nezeu.
Putem spune că graba lui Adam a fost un exces de zel duhovnicesc?
Vedeţi, interesant este că Diavolul nu s-a dus să-l ispitească pe Adam. De aici poate rezulta faptul că bărbatul era niţeluş mai consolidat duhovniceşte, pentru că era intrat în arena Creaţiei ceva mai devreme. Femeia a avut o grabă mai mare de a ajunge la acelaşi nivel. După prima muş­că­tură, au văzut că sunt goi. Harul lui Dum­nezeu care îi acoperea s-a ridicat ca un văl! Atunci i-a dat Dumnezeu afară, nu înainte de a le face tu­nici de piele, adică a îngăduit ca în om să se rever­se ceea ce era în animal: concupiscenţa, volupta­tea. Atunci au văzut că sunt goi şi tot atunci i-a scos Dumnezeu afară din Rai. Dar i-a aşezat alături, nepărăsindu-i de tot, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa. Chipul a rămas în om, dar asemă­narea nu se mai putea realiza…

Îngerii aveau acces în Rai?
Sigur că aveau.
Comunicau cu omul?
Comunicau.
Cum?
Altfel decât în zilele noastre, de bună seamă.
Era un dialog teologic?
Era un dialog raţional, ca între două creaturi înzestrate cu raţiune.

Articol apărut în Lumea Credintei, anul II, nr. 1 (6) Ianuarie 2004