Cu părintele Iulian despre patimă şi păcat

Peccatum est vel factum, vel dictum,

vel concupitum aliquid contra aeternam legem 

„Păcatul este o faptă, un cuvânt sau

o dorinţă contrară legii veşnice”

(Fericitul Augustin)

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte, negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase, mai cu seamă duhovniceşti. „Cine are ochi de văzut, să vadă!” Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător, am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine: ori tu te foloseşti de el, ori el de tine. Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri. Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) –, m-am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel”, un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu-i lipsea nici trepiedul!) O vreme, am crezut că Dumnezeu l-a trimis lângă mine – cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea – ca să-mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: Verweile doch, du bist so schön!), dar mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, părintele Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita-i plimbare, dar la întoarcere a fost înconjurat de mulţi pelerini care l-au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât bătrânul s-a lăsat înduplecat şi-i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri, ca şi pe cei mai vârstnici, sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să-l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într-o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să-l sfădesc efectiv (mă rog de iertare), ca să-l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor, deşi îi povestisem mai-nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N-am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi, dar, orbiţi fiind de patimi, nu-i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi-am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre părintele Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi-vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v-aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de-ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să-l văd pe părintele Iulian! Auzindu-l spunând odată că „patima cată infinitul, dar s-alege cu nimicul”, m-am hotărât să-l întreb şi eu despre păcate de-ale mele…

„Mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte”

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într-aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Iacov 1, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Fapte 14, 22) Doar cu Ecclesiastul (7, 20) mă mai mângâi şi eu: „Căci nu este om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască.”

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E-adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi 8, 46), dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (I Ioan 3, 8) Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos [pe Dumnezeu – n. red.] şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8 şi 10)

„Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie”

Părinte, trăim între duhurile răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smintelilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun) crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei, pentru care nu exista timpul, acum îşi văd sorocul apropiindu-se”! Cum să rămânem neîntinaţi într-aşa o lume, părinte?

Măi, uite ce-i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S-a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da, părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi-a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul, părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!

Citeşte la Luca 22 [versetul 40 – n. red.] şi afli răspunsul: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.”

Dar, părinte, nu te poţi ruga până ce n-ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu-l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E „colaboraţionist”, deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” (Iacov 4, 4)

Păi, cum frumos, părinte? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de-a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face.” Te-ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim?… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De-asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu, dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni, „căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”. (Matei 6, 24)

„Mass-media manipulează oamenii şi nu-i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia”

Adevărat, părinte.

Dacă luăm de-acuma Apocalipsa 3 cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass-media care manipulează oamenii şi nu-i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan 2, 16).

Am citit undeva, părinte, că nu-ţi sunt iertate păcatele – chiar de le-ai mărturisit duhovnicului! – până nu-ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce-i: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” – citeşte la Luca 5 cu 21. Ş-atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre, iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n-au Taina asta a spovedaniei, părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară, se duc în iad! N-au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu-ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem.” (Fapte 17, 28) El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh… De-acuma, eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii, pentru că ar fi bine dacă toţi ne-am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri”. (Filipeni 3, 20) Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba, părinte, să mai staţi, că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul sfinţiei voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare, căci părintele Visarion mi-a adus aminte de osteneala bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simplul fapt că părintele Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crasnean

 

Lumea Monahilor nr. 110, august 2016