„Cum ti-ai pregatit aripile aici, aşa o sa zbori dincolo”. Interviu luat Părintelui Petroniu Tănase

În urmă cu 2 ani, pe 3 septembrie 2005, în timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului, am avut o convorbire cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, din Sfântul Munte Athos.

Cornel Constantin Ciomâzgă: Tră­im, Preacuvioase, într-o lume tot mai bolnavă, stăpânită de toate duhurile cele rele, iar mai aprig decât toate pare acum duhul curviei, al desfrânării fără mar­gini. O lume hipersenzualizată şi hi­persexualizată. Marea desfrânare şi „ma­rea desfrânată”!
Părintele Petroniu: Ceea ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală şi tot ceea ce vedem acum… Nu numai pe continentul european. Am auzit că, de exemplu, în Thailanda, acolo, în ţara aceea, unde s-o petrecut cataclismul acela mare…
– Tsunami.
– Aşa. Ţara aceea era profilată pe domeniul desfrânării. M-am crucit când am auzit: turism sexual! Doamne, Maica Domnului!
– Da. Şi mai cu seamă cu copii. Aceasta era se pare atracţia.
– Doamne, Maica Domnului! I-o surprins cataclismul acolo pe vreo cincizeci de mii numai din Suedia. E scris într-un ziar. Numai din Suedia! Nu le-ajunge desfrânarea acasă la dânşii, ci le trebuie să se ducă la capătul pământului să găsească material pentru păcat!
Am văzut întâmplător pe un capăt de hârtie “noutăţile realizării” din vremea noas­tră, tot pe linia asta: zice că în Anglia o modistă de-asta, o femeie, a făcut nişte chiloţi cu o maşinuţă electronică pusă pe ei, acolo: apeşi pe un buton şi zădărăşte poftele desfrânării. Aşa zice. Închipuiţi-vă! Nu e de ajuns că face omul păcatul. Şi zice chiar că o femeie se găsea la un magazin şi cumpăra lucruri. Şi n-a fost atentă şi a apăsat pe butonul ăla. Şi aşa au pornit-o poftele, că o leşinat acolo, în public. Dar sigur că nu-l avea numai ea. Cine a făcut-o a zis că sunt probabil mulţi care auzind de această invenţie o să fie fericiţi să şi-o cumpere ca s-o aibă. Închipuiţi-vă dumneavoastră în ce hal a ajuns omenirea de azi! Încă desfrânată fără nici cea mai mică îndoială! Desfrânata Apocalipsei o vedem, aşadar, cu ochii în toa­te acestea!
Sfinţii Părinţi spun: nici un păcat nu mur­dăreşte aşa de adânc fiinţa omenească precum desfrânarea. Nu-i alt păcat. Cel mai mare! Toate păcatele sunt în afară de om: ai omorât, ai ocărât, ai furat, ai făcut una, alta… desfrânarea, însă, este păcatul pe care‑l face omul înlăuntrul lui.
– În sufletul său!
– Întocmai. Aşadar Apocalipsa o vedem desfăşurându-se sub ochii noştri! Ea nu se face într-o zi-două. Poate să ţie mai mult timp. În cât timp se face ea, cât poate să ţie, nu ştim. Dar îi vedem păcatele.
“Într-o inima curata dac-o apucat a intra murdaria,
aşa de greu e de spalat ca o mare-ntreaga trebuie sa treaca pe acolo ca s-o spele”
– Dac-aţi avea o nepoată de 18 ani în lumea asta, ce sfat i-aţi da, Preacuvioase?
– Ce să spun? Nu numai cu sfatul se face treabă! Nepoata aceea ar trebui să aibă tată şi mamă care să se fi ocupat de ea în cei şapte ani de-acasă. S-o înveţe apoi creştineşte pentru ca să cunoască învăţătura Bisericii, să o practice, să se roage. Să fie, altfel zis, creştină! Fiindcă suntem într-o ţară creştină şi creştinaţi! Altfel, toate sfaturile de pe lume nu ne folosesc la nimic. Dacă omul nu se pune practic în viaţa creştină şi dacă-i lipseşte lucrul ăsta, atunci nu poţi face nimic cu el.
Eu mă uit la tineretul de astăzi: vin la mânăstire şi se duc, ca şi altădată. Vin tineri din lumea de astăzi… Lumea simplă şi credincioasă vrea la mânăstiri. Ăăă, la mânăstiri, la mânăstiri. Şi călugării… sunt sfinţi! Vai ce călugăr e cutare! Stai oleacă, nu te grăbi! De unde vin oamenii ăştia care-s la mânăstire? De pe altă planetă? De pe alta? Îs generaţiile astea crescute în timpul comu­nismului! Cine ştie dac-au avut părinţi care s-au ocupat de dânşii? Pentru că cei mai multi părinti n-au avut timp! Au fost la colectiv sau au fost la serviciu. La şcoală învăţătură… nu. Dac-au mai fost poate pe la vreo mânăstire pe undeva. Mânăstirile, însă, poartă şi ele rănile păcatelor pe care le-o făcut comuniştii. Greutăţile pe care le-o făcut. Şi-atunci … ei îs crescuţi necreştineşte, nu ştiu ce-i aia creştinism. Cum să-l faci sfânt pe acela, cum să-l înduhovniceşti aşa… dintr-o dată?
Înainte de comunism se ocupa Biserica de educaţie. Nu se gândea să reorganizeze monahismul. Problemele erau pentru toţi creştinii. Tineretul care vine la mânăstire vine cu neputinţele societăţii de astăzi! Şi atuncea e mult mai greu să faci din el un om duhovnicesc decât altădată când familia era creştină, era bună, oamenii îşi învăţau copiii, veneau cuviincioşi, crescuţi altfel. Acuma… dac-o apucat de-o-nvăţat lucruri rele, sunt foarte greu de scos.
Mai ales la tineret. La cei care sunt cu sufletul mai curat, răul, murdăria, se prinde mai repede ca la alţii. Citeam undeva o expresie a unei persoane: într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele. Este mult mai greu, vasăzică, pentru lumea care-a apucat a fi pătată, murdărită de mentalitatea asta a vea­cului… e foarte greu.
– Şi ce-ar trebui să facă pentru ca să se schimbe totuşi, părinte Petroniu?
– Nu se face cu o metodă. Singurul lucru este ca omul să se apropie de Dumnezeu. Dacă s-o-ndepărtat de Dumnezeu… auziţi ce zice Domnul: “Fără Mine nu se poate face nimic”!
– Dar vedem că totuşi şcoala se zbate, au băgat acum nişte ore de religie, au programe, ceva metodologie, dar nu se simte nimic pozitiv în viaţa lor.
– Păi nu se simte nimica tocmai din pricina asta: pentru că atmosfera generală este toxică. Unde locuiţi?
– În Bucureşti.
– Ei, cum de aţi îngăduit să se facă… por­căriile alea pe stradă, să se facă chestiile alea oribile?
– Vă referiţi la mitingul homosexualilor?
– Da, da, am auzit, am auzit… Doamne fereşte! O ţară cu sfinte moaşte, cu tradiţie frumoasă şi străveche, o ţară creştinească, cu osemintele martirului Brâncoveanu şi nu numai. În Bucureşti, deci, unde sunt atâtea alte sfinţite biserici, tradiţii frumoase, cum s-o putut să se facă aşa ceva? …S-o făcut!
Eu cred că nu e o-ntâmplare că după manifestaţia aceea a venit un val de inundaţii. Ca un fel de îngăduinţă să spele Dumnezeu cu multă apă murdăria aceea. Inundaţii straşnice, prin Moldova auzeam…
– O, Doamne, să ai milă, peste tot, în toată ţara au fost!
– Păi, da. Că-i o vinovăţie a întregului popor! Dac-aţi acceptat să se-ntâmple treaba asta. Păi cum să păţiţi altfel?
„Vor sa faca din Athos un centru turistic şi de studii bizantine. Sa aiba aici cazinouri…”
– Precuvioase părinte Petroniu, sun­teţi în viaţa monahală de 75 de ani. Ce s-a schimbat în timpul acesta în bine, dar şi în rău?
– S-o schimbat multe lucruri. Foarte multe lucruri s-o schimbat. Adică era altă atmosferă. Mai bună. Mult mai bună!
– Adică?
– Păi, când m-am dus eu la Mânăstirea Neamţului, de exemplu, erau numai fraţi vreo sută, iar călugari vreo două sute! Dar de la mânăstire încolo… pustiul nesfârşit! Nu exista fabrică, nu existau sate. Nimic. Nu exista nimic! Aşa era. Şi s-o făcut următoarea greşeală: mânăstirea avea, chipurile, nevoie de averi pământeşti şi s-o intervenit pe unde s-o intervenit şi i s-o dat păduri. Acuma, na, mânăstirea trebuia să scoată bani din pădurile acelea, să trăiască, să repare mânăstirea. Şi s-o făcut fabrica de cherestea. Şi i-au făcut un drum de treceau toate camioanele cu lemne taman prin faţa mânăstirii. Vă închipuiţi ce era?
O vrut după aceea călugării să scape de fabrică. Şi o încercat fel de fel de lucruri, dar degeaba. Era în timpul comuniştilor, venea şi Sadoveanu pe-acolo. El avea putere pe-atuncea, dar nici cu ajutorul lui n-au putut s-o mai mute de-acolo. Au făcut apoi un drum prin dos, prin spatele mânăstirii pe undeva, şi pe-acolo cărau lemnele, dar fabrica din mânăstire n-au mai putut s-o scoată. Acum am văzut că e chiar un sat, cu familii, cu biserică, cu preot… De unde înainte, cum spun, de la deal de mânăstire încolo, în sus, era sihăstire – sihăstrie. Acuma… mânăstirea, poftim, a devenit un sat. Nu era aşa în timpul lui Paisie… satele erau la câţiva zeci de kilometri, nu la doi paşi de mânăstire. Şi s-o-ntâmplat ce trebuia să se-ntâmple. Călugării să se-nsoare la fabrica de-acolo. Păi, cu sat, cu… vai de capul lor!
– Dar turismul acesta, aşa zis religios, care şi-a făcut şi îşi face tot mai mult loc în biserică cu autocare cu tot, de unde vine Preacuvioase, ce-i cu el, că tare “benefic” mai e…
– Am auzit că este recomandat de la Uniunea Europeană. Recomandat, deci, să se facă.
Nu era înainte. La Muntele Athos se recomanda tocmai ca vizitatorii să nu vină în grupuri mari pentru că era greu pentru cazare, pentru umblatul lor pe aici. Vizitele erau, aşa… personale. După aceea au început cu grupuri: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane şi pân’ la patruzeci. Închipuiţi-vă! Şi azi mânăstirile sunt de-a dreptul invadate! Au fost asaltate de mulţimea de vizitatori.
– Dar există un scop dincolo de cel de închinare?
– Da’ cum? Este vădit. Să se strice liniştea călugărilor. Toată ziua vin turiştii. Intră – ies, intră – ies… Şi acel puţin timp care îi mai rămâne călugărului pentru cele sufleteşti nu-i mai tihneşte.
Poate că o fi şi ceva pozitiv în lucrul ăsta. Pentru că sunt mulţi care n-au văzut mânăstire, n-au văzut în tot cazul ce-nseamnă o zi de viaţă mânăstirească şi îşi dau în felul acesta seama, făcând o comparaţie poate cu stilul de viaţă în care trăieşte lumea de astăzi, în care trăiesc ei înşişi, văzând că la mânăstire e totuşi altceva. Se poate ca unii să se folosească de treaba asta. Mai aud apoi un cuvânt duhovnicesc de la părinţi, de la fraţi. Adică… Dumnezeu toate le poate… şi pe cele plănuite rău, Dumnezeu le poate întoarce tot spre bine.
– Iată, însă, Meteora, Părinte Petroniu, al doilea centru monahal din Grecia. Nu mai există! L-a înghiţit turismul. Cu Sfântul Munte ce-ar putea să se întâmple în perspectivă?
– Noi am văzut mai demult cam ce se vrea. Uite, circulă pe-aici o foaie a unei mari loji masonice internaţionale. Şi ei spun acolo care este planul pentru Muntele Athos. Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine. Să aibă aici cazinouri… condiţii practice pentru savanţii care vin să studieze şi să stea la Sfântul Munte Athos. Şi atuncea să mai rămâie câte-o mânăstire sau o sihastrie pe ici pe colo, ca o rezervaţie, undeva, să fie câţiva călugări acolo, pe care să-i ţie ca la grădina zoologică. Rezervaţie! “Iată cum erau călugării altădată!”. O să-i ţie ca să fie, aşa… de râsul lumii!
– Credeţi că-i posibilă una ca asta?
– Când oamenii fac planurile e posibilă.
Vedeţi un lucru, aici este greşala cea mare cu mânăstirile. Monahismul este de do­uă mii de ani şi legea lui de bază a fost întotdeauna fuga de lume. De când e lumea asta, mânăstirile au fugit din lume. În pustiu. În pustiu – pustiu. Egiptul, Sinaiul, Olimpul, Muntele Athos acuma. Şi la noi în ţară la fel. Toate mânăstirile s-au făcut în păduri!
– Dar de ce? Care e rostul?
– Fuga asta de lume are un rost duhovnicesc. Prima măsură de precauţie, aş zice, pentru cel care vrea să-i slujească tot timpul vieţii lui Dumnezeu este să scape de câteva lucruri rele pe care le poate căpăta involuntar, mergând pe stradă şi auzind sau văzând tot felul de nenorociri şi de porcării. Mergi pe stradă şi auzi o convorbire, fără să vrei, sau te uiţi la televizor…
Eu ştiu chiar mai multe decât ştie sau vrea să spună psihologia asta modernă: orice trăire, orice impresie, orice vedere şi auzire lasă nişte urme în fiinţa omenească. E… cum a spus Mântuitorul Hristos: dacă ai văzut o femeie şi te-ai uitat la ea cu gând pătimaş, ai căzut în păcat cu ea. Vasăzică omul este expus şi este atras spre rele… din această întâmplătoare vedere sau auzire. Şi chiar dacă ea este involuntară lasă nişte urme în fiinţa omului, nişte amprente. Iar dacă-s multe, ele modifică starea, strâmbă starea, aşezarea sufletească normală a omului. Omul nu mai funcţionează după legile naturale puse de Dumnezeu ci funcţionează după legile păcatului.
De aceea cu cât face omul păcatul de mai multe ori, cu atât şi-l încuibează mai tare în sufletul lui. Cu atât mai tare modifică şi strâmbă aşezarea sufletească, firească a omului. Atât de tare o strâmbă încât îşi poate pierde complet însuşirile lui naturale şi devine un idol al păcatului.
Omul funcţionează acum după legile păcatului. Omul care o băut într-una, bău­tura l-o cheltuit şi l-o corupt. El ştie doar să beie şi să beie. Trupul îi spune că băutura îi face rău. Şi tot trupul îi cere băutură. Împotriva stării lui naturale. Trupul a devenit acum o unealtă a duşmanului lui. Aşa se întâmplă cu desfrânaţii, aşa se întâmplă cu fumătorii, cu hoţii. Cu toţi cei care se obişnuiesc în păcat. Omul vrea păcat împotriva aşezării lui sufleteşti! Trupul care în mod normal trebuie să fugă de rele şi de păcat, tocmai el vrea răul! Şi-şi fac rău singuri! Nu există mai mare tragedie ca asta!

(va urma)

Articol apărut în Lumea Monahilor anul I, nr.4 octombrie 2007