LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

DESPRE SFINŢIREA ICOANELOR, CASELOR ŞI MAŞINILOR. ICOANELE AUTENTICE ŞI CELE „FĂCĂTOARE DE MINUNI”

Share

Ieromonah Petru Pruteanu

// www.teologie.net

 

Întrebare: Părinte, vă rog să explicaţi de ce sfinţim icoanele, crucile, dar şi

casele, maşinile şi alte lucruri? După rugăciunile de sfinţire toate obiectele au

aceeaşi sfinţenie? Şi de ce unele icoane sunt făcătoare de minuni, iar altele nu?

 

Răspuns: În contextul în care „ortodocşii” noştri au o percepţie magică tot

mai accentuată asupra sfinţeniei, dublată de o cunoaştere tot mai slabă a

învăţăturii de credinţă, întrebarea dumneavoastră mi se pare deosebit de

importantă, de aceea am şi hotărât să vin cu un răspuns mai complex, care să-i

ajute şi pe alţii. Explicaţiile de la început, deşi nu răspund direct la întrebare,

sunt necesare pentru o înţelegere mai corectă a lucrurilor.

 

1. Noţiunea de „sfinţenie” se leagă de atributul sfinţeniei lui Dumnezeu

şi nu poate fi gândită în afara Lui, deoarece chiar El este izvorul sfinţeniei şi

numai El Singur este Sfânt din fire (fiinţial).1 DEX-ul înţelege prin sfinţenie

„suprema perfecţiune şi puritate”. Teologic vorbind însă, sfinţenia nu poate fi

descrisă sau definită, ci doar crezută şi trăită duhovniceşte2, iar prin această

credinţă şi trăire a sfinţeniei divine, Dumnezeu împărtăşeşte (prin har) sfinţenia

Sa şi oamenilor, cerându-ne chiar în mod expres să fim şi noi sfinţi (cf. Levitic

19:2; I Tesaloniceni 4:3).

 

Atenţie: nu zice „să devenim sfinţi”, ci „să fim sfinţi” (nuanţa contează), iar Sfântul Pavel îi consideră pe creştini ca fiind deja „sfinţi”3. Abia mai târziu înţelesul acestui cuvânt s-a restrâns la anumiţi creştini care au avut o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi pe care, după moarte, Biserica „i-a canonizat”, adică i-a propus ca modele/norme de vieţuire, virtuți şi dreaptă  credinţă.4 În concepţia antică (păgână, iudaică şi veche creştină) era numit „sfânt” orice persoană sau lucru rezervat / afierosit lui Dumnezeu.

Dacă o persoană sau un obiect (vas, haină, casă etc.) au fost alese pentru a îndeplini un scop liturgic5, acestea nu mai aparţin lumii acesteia, ci sunt ale lui Dumnezeu, fiind considerate sfinte şi cinstite.

 

Sf. Simeon al Tesalonicului spune că un

preot, dacă trebuie să săvârşească de urgenţă o anumită lucrare sfinţitoare

(botez, spovedanie etc.), dar nu are epitrahil6, să ia o funie sau o pânză pe care

să o binecuvânteze şi să o folosească în acest scop, ca să nu rămână slujba

nefăcută, dar după aceia, obiectul folosit ca veşmânt liturgic să nu mai reintre

în uzul comun.7

 

Logica este simplă şi e clar exprimată chiar în Scriptură: atunci

când Belşaţar a folosit în uz personal vasele Templului din Ierusalim, a fost

pedepsit de Dumnezeu cu moarte imediată (cf. Daniel 5:2-30).

 

Ceea ce a fost rezervat folosirii liturgice şi a fost folosit cel puţin o dată, este sfinţit şi nu poate fi folosit iarăşi în scop obişnuit (profan). În limbaj bisericesc profanarea unui obiect sfinţit este numită „furt de cele sfinte” şi se canoniseşte cu excomunicarea.

 

Însuşi cuvântul (de origine latină) „profanare” înseamnă

desacralizare, dacă e să gândim în termenii de sacru şi profan.

 

2. Creştinii sunt „sfinţi”, pentru că prin botez s-au făcut „ai lui Dumnezeu”

şi nu mai pot face cele ale lumii8 sau ale diavolului. Iată de ce înainte de botez

ni se cere să jurăm că „ne lepădăm de Satana şi de toate lucrurile lui, de toată trufia lui şi de toată slujirea lui; şi ne unim cu Hristos”, iar acest jurământ devine un principiu de viaţă şi nu o simplă declaraţie de conjunctură.

Dacă cineva se botează dintr-un obicei popular („că aşa au apucat de la părinţi”) sau doar pentru a scăpa de boli sau de vreo oarecare lucrare a diavolului, dar fără să dorească şi să trăiască o viaţă în Hristos (chiar cu riscul, de fapt bucuria, de a muri pentru El), acesta se face „fur de cele sfinte” şi batjocoritor al Tainelor lui

Dumnezeu.

Am făcut toate aceste precizări pentru că mulţi dintre creştini beau apă sfinţită, poartă cruciuliţe sau iconiţe sfinţite, dar propria sfinţenie nu-i interesează.

 

Ei nici nu-şi dau seama că putem bea cisterne întregi de agheasmă

şi putem purta zeci de cruci la gât, dar dacă nu avem viaţă curată, nu numai că

nu ne mântuim, ci vom şi răspunde pentru „furtul de cele sfinte”.

Strămoşii noştri, fiind mai înţelepţi ca noi, au înţeles că „omul sfinţeşte locul” şi nu invers. Noi însă căutăm să ne atingem şi să purtăm cât mai multe lucruri sfinte,  dar fără să ducem o viaţă sfântă, aşa cum ne-am asumat la botez.

 

1 La Liturghie, înainte de a ne împărtăşi, preotul spune: „Sfintele [Taine se dau doar] sfinţilor”, iar noi cu

smerenie recunoaştem: „Unul [este] Sfânt, Unul [este] Domn[ul] – Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu

Tatăl. Amin.”

2 Nu am zis „simţită duhovniceşte”, ca să nu se creadă că este supusă simţurilor.

3 Numai în Epistola către Romani, prima în ordinea canonului biblic, am numărat 6 astfel de apelative

pentru creştinii din primul secol. Ele sunt prezente şi în celelalte Epistole.

4 Acesta este sensul „canonizării”, în a recunoaşte sfinţenia unei personalităţi şi a o recomanda ca model

/ normă (în greacă: „canon”). Unii însă consideră că Biserica (ca „instituţie”) este cea care face pe cineva

sfânt chiar nefiind, dar această concepţie este cu totul eronată.

5 De aici şi franţuzismul românizat „a consacra”, care are rădăcina „sácre = sfânt”. Şi tot de aici cuvântul

grecesc „cleric = ales, rezervat” – pentru persoanele alese şi hirotonite.

6 Veşmântul obligatoriu al preotului, care se pune pe grumaz.

7 Cf. Tratat, vol. II., Suceava, 2003, p. 216.

8 Lumea în înţelesul de la 1 Ioan 2:15-17.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *