LOADING

Type to search

Amintiri despre staretul Sofronie

Marii duhovnici ai neamului

Amintiri despre staretul Sofronie

Share

Cât despre Părintele, unchiul meu, Sofronie, ce aş putea să spun! Era al familiei noastre, dar şi altcineva, cu dar înalt de Ia Dum­nezeu. Aceasta se vedea din viaţa sa. Rugăciunea lui o simţeam cu putere. Era ceva care ne ţinea în căldura lui Dumnezeu şi sub ocrotirea Lui. Părin­tele strălucea şi se arăta a fi mult mai altfel decât noi toţi.

Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră acum. Acum, când a plecat de lângă noi. Noi, însă, şi acum îl simţim precum era pe când trăia. Simţim rugăciunea lui.

Da, şi eu, – i-am răspuns. Şi am adăugat că, pe când trăia, vorbeam prin telefon o dată pe săptămână. La un moment dat mi-a spus că o să plătesc mult telefonul. “Foarte bine”, – i-am răspuns, – “Dumnezeu este foarte scump”, la care a râs mult. Nu-i spuneam nimic, pentru că îi purtam un nesfârşit respect. Spuneam numai un “Binecu­vântaţi!” când ridica receptorul şi îmi dădea îndată răspunsul la problemele mele.

Să vorbeşti despre Părintele este foarte greu. Mai bine este să-l simţi. Asta este mai uşor…

Da, şi eu cred , – i-am răspuns. Dar nu ştiu cum se face că uneori vorbesc neîncetat şi de aceea cu atât mai mult mă cuprinde mirarea. Pre­zenţa Părintelui iradia şi insufla nobleţe.

Era artist din fire, şi când vedea o femeie pur­tând un veşmânt frumos şi îngrijit, o lăuda, deoa­rece faptul acesta dovedea echilibrul interior şi frumuseţea ei sufletească, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “…cu podoabă de cinste, cu sfială şi cu întreagă înţelepciune să se împodobească pe sine; nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritaruri, sau cu haine scumpe. Ci (precum se cuvine femeilor celor ce se făgăduiesc temerii de Dumnezeu), cu fapte bune” (I Tim. 2; 9-l0).

Putea găsi mijlocul de a vorbi simplu despre lucruri foarte complicate, ne întorceam la casele noastre după întâlnirea cu el şi ne gândeam la cât de simplu înfăţişa lucruri dificile, încât să înţele­gem uşor problemele. Mai târziu, poate întâmpi­nam acea problemă, dar faptul ne era deja oare­cum indiferent. Astfel ne împăcăm şi ne întor ceam mintea şi inima către pocăinţă şi smerenie. Chiar şi numai prin privirea lui, Părintele ne um­plea inimile de simţăminte bune.

Multe studente veneau acolo pentru un sfârşit de săptămână şi acolo ne-am cunoscut, devenind prietene. Aveam multe în comun şi de discutat căci aveam acelaşi duhovnic şi ne spoream bucuria împărtăşindu-ne ceea ce fiecare dintre noi auzise sau discutase cu el.

Ecteniile erau rostite de către Părintele rar, curat, cu vocea lui profundă, cu pronunţie clară, fie în engleză, fie în greacă sau în franceză, şi îţi pătrundeau în inimă.

Faţa şi toate ale lui erau înconjurate de o anu­mită lumină care răspândea pace şi seninătate. Era o lumină ce nu se poate descrie, fără culoare. Totuşi o vedeam toţi mişcându-se uşor, asemenea luminii unei candele în mijlocul nopţii.

La “Sus să avem inimile”, îl vedeam că nu mai atinge pământul din pricina luminii care îl încon­jura. Constatările acestea erau mărturisite de către toţi, şi în discuţiile pe care le aveam cei ce veneam la mănăstire, fiecare spunea în mod sim­plu şi curat ceea ce văzuse. Şi aproape toţi măr­turiseau aceleaşi lucruri. Mărturia a doi sau trei oameni întăreşte adevărul evenimentelor.

La Vohodul cel Mare ţinea Cinstitele Daruri cu atâta evlavie, încât toţi eram cuprinşi de o teamă sfântă. Trecerea lui provoca lacrimi. Uneori, spre mirarea tuturor, atingea Cinstitele Daruri de creş­tetele unora ce se aflau lângă el. Toţi cei din bise­rică participau cu maximă evlavie la Sfânta Liturghie.

Nu arăta nici o urmă de tiranie în viata duhov­nicească. Aceasta o intuia fiecare suflet care se spovedea la Părintele, dar şi orice om ce mergea să-l întâlnească. O însuşire comună a sfinţilor este şi aceea de a evita cu grijă pe acei oameni care îi consideră sfinţi şi îi stânjenesc în chip vădit cu pretenţiile lor de minuni şi de fapte uimitoare, fiind ceva firesc să se mânie din pricina unor asemenea aşteptări.

Mă întrebam uneori în ce măsură Părintele este sfânt, ori dacă face minuni sau dacă are darul înainte vederii. Îmi amintesc că ori de câte ori aveam asemenea gânduri, îmi răspundea astfel:

– Ştii, niciodată nu am vrut să fac minuni. Nu a fost ţelul meu acesta. Minuni săvârşesc şi oamenii simpli, atunci când o mamă plânge pentru a se vindeca de boală copilul ei, şi copilul se face bine…

Continuare: Dumitra Daviti.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *