Hristofor de la Provata

Acum cinci ani ne‑a dus – eram cu câţiva prieteni de la Orăştie – până la Marea Lavră şi a condus cam repede, fiindcă se grăbea să nu‑l prindă noaptea până la Provata. Şi parcarea a făcut‑o în trombă, iar unul dintre pelerini – Nelu Sdira – m‑a chemat să‑mi arate cei 15 cm care despărţeau roţile din spate de marginea râpei şi mi‑a spus: „Măi, pe ăştia îi ţine Dumnezeu!”.

De ţinut, ne ţine Dumnezeu pe toţi, dar pe ei cred că îi ascultă mai des. Cel puţin la concluzia asta am ajuns a doua oară când am călătorit cu părintele şi am poposit în drum spre Prodromu pe la Mânăstirea Filoteu. Era o zi frumoasă de vară şi soarele de după‑amiază era numai bun pentru fotografii, aşa că i‑am cerut binecuvântare lui gheron Hristofor pentru un portret şi a încuviinţat, dar a precizat că e vorba doar de o poziţie. M‑am dus apoi şi m‑am închinat la Maica Domnului Glicofiloutsa şi, când m‑am întors, l‑am zărit pe Hristofor lenevind întins la soare. N‑am mai stat pe gânduri, ci am şi imortalizat clipa. Deşi eram destul de departe el, m‑a simţit şi m‑a ameninţat cu degetul. Aveam să aflu câteva minute mai târziu ce înseamnă să ceri binecuvântare: când am ajuns la Prodromu şi descărcam bagajele, din neatenţie (?) am scăpat Canon‑ul pe jos, chiar la poartă! Aparatul n‑a păţit nimic decât că s‑a deschis şi mi‑a sărit filmul din el, aşa că adio fotografii!

Mi‑am adus aminte că „cine are ochi de văzut, să vadă” şi  m‑am dus imediat la părintele Hristofor să‑i cer iertare. Că am căpătat‑o, stau mărturie celelalte poze cu el, dar de atunci evit să fac fotografii fără binecuvântare! Văzând păţania, părintele Emilian, arhondarul de la Prodromu, mi‑a istorisit că aşijderea i s‑a întâmplat şi unui alt prieten, care a scăpat un aparat Leica, tot acolo şi tot pentru astfel de pricini!

Hristofor are mare evlavie la trei părinţi români: la avva Ioan Guţu, la avva Dionisie Ignat şi în mod special la părintele Dometie Trihenea, ultimul stareţ român al Mânăstirii Zografu. Iatros, cum îi spune el, adică „Doctorul”, l‑a izbăvit de multe dureri, doar punându‑şi mâinile pe el. L‑am întrebat, pe drum, cum crede el că se va mântui şi mi‑a răspuns că ştie care este voia Domnului şi se chinuie să o plinească, după puterile lui, căci prin osteneli mici scapă omul de cele mari! Cine are urechi de auzit, să audă…

George CRASNEAN