Ieroschimonahul Iasim Neagu de la Agapia

Pomelnicul mănăstirii Agapia îi aminteşte alături de ierarhi, domni, boieri şi domniţe pe câţiva slujitori vrednici ai Sfântului Altar. Mai ales de la transformarea mănăstirii de călugări în obşte de călugăriţe, unii duhovnici au rămas în amintirea posterităţii prin evlavie, bunătate, smerenie şi îndelungată slujire. La jumătatea veacului XX duhovnicul Teodul de la Agapia s‑a întâlnit pe cărări de munte cu sfinţii, a rămas în rugăciune tainică cu ei şi a păstrat legătura duhovnicească pe care puţini pământeni au avut‑o. Alţi duhovnici ca Nichifor, Cozma, Grigorie, Nicodim Valerie, Veniamin şi alţii s‑au străduit, după putinţă, să aline sufletele celor din jur şi să fie lumină în sfeşnic ca să lumineze şi drumurile altora către Împărăţia Cerurilor.

În ultimul pătrar al veacului XX s‑a stabilit la Mănăstirea Agapia protosinghelul ieroschimonah Iasim Neagu. Avea anii pensiei şi căuta tihna bătrâneţilor. Călugăr din pruncie, Iasim Neagu, originar din ţinutul Prahovei, a învăţat carte la vestitul Seminar al Mănăstirii Cernica, cu profesori renumiţi, având colegi de faimă, ajunşi mai târziu patriarhi, episcopi ori arhimandriţi vestiţi ai Bisericii Ortodoxe Române. După studiile teologice de la Cernăuţi, a fost pentru mulţi ani slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, stareţ la Mănăstirea Curtea de Argeş, preot la Mănăstirile Ne­gru‑Vodă, Nămăieşti şi Viforâta precum şi vieţuitor pentru doi sau trei ani la chilia românească Sfântul Ipatie de la Muntele Athos. Ar fi vrut să rămână până la sfârşitul vieţii în Grădina Maicii Domnului, însă o suferinţă grea l‑a readus în ţară. La chilia Sfântul Ipatie, prietenul său, Arhimandritul Dometie Trihenea l‑a tuns schimonah şi l‑a întărit în lupta duhovnicească înaltă, povăţuindu‑l să‑şi ducă viaţa în isihie şi smerenie desăvârşită.
La Mănăstirea Agapia, locul unde a vieţuit 30 de ani, smeritul avvă s‑a ostenit cu toată fiinţa lui. Bun sluji­tor, duhovnic iscusit şi venerabil monah, ieroschimonahul Iasim a purtat cu el vrednicia şi bogata experienţă a celor mai bine de 80 de ani petrecuţi cu în­ţe­lepciune în slujirea Bisericii Mântu­i­torului Hristos. Din chilia aflată la um­bra mănăstirii s‑a mutat în cetatea din lumea veşniciei, după cuvântul Sfân­tului Apostol Pavel: „Nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea care va să vină“.  Părintele Iasim a fost păstrătorul comorii pe care a primit‑o tainic de la Mântuitorul Hristos, mai marele Păstorilor: „Comoara cea bună ce ţi s‑a încredinţat, păzeşte‑o cu ajutorul Sfântului Duh, care sălăşluieşte întru noi…“ În îndelungata sa viaţă şi slujire la Sfântul Altar, prea cuvioşia sa a păzit comoara credinţei şi a fost un vrednic următor al Apostolilor, în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în dra­goste, în stăruinţă. A propovăduit cu­vân­tul, a stăruit cu timp şi fără timp, a zidit, a îndemnat cu toată îndelunga sa răbdare.
În vestita mănăstire Cernica, din anii tinereţii sale şi până la sfârşit de noiembrie 2007 (80 de ani din cei 94 de viaţă), s‑a dovedit a fi un slujitor râvnitor, o slugă bună şi credincioasă care şi‑a pus sufletul pentru Evanghelie şi viaţa sa la picioarele Crucii.
Acoperit întotdeauna cu mantia sme­reniei, a rămas în slujirea chipului mo­nahicesc departe de ochii oamenilor şi a căutat răsplată numai în Ceruri. Comoara lui, alcătuită din fapte bune dis­crete şi mulţime de învăţături şi‑a trimis‑o din vreme Dincolo pentru că: „acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta.“ Taina Preoţiei slujită cu rar devotament şi voturile monahale le‑a purtat în chip minunat, greu de egalat în vremea noastră. Şi‑a făcut chilia Rai, după cuvântul Patericului, şi s‑a pregătit în ea ani îndelungaţi pentru ziua întâlnirii cu Mântuitorul Hristos, Împăratul şi Judecătorul veacurilor.  Dintre toate virtuţile unei vieţi care se confundă aproape cu un veac, părintele Iasim a strălucit prin discreţie. Căutând mângâiere şi răsplată în Ceruri, el s‑a ferit de laudele amăgitoare ale lumii acesteia.
În chilia de la Agapia, înconjurată de flori ca‑n grădinile Raiului, ieroschi­mo­nahul Iasim a petrecut ca şi în Muntele Atonului. Odată cu glasul clopotului îşi începea rugăciunile şi liniştea meditaţiilor. În anii mulţi în care n‑a mai părăsit chilia, se ruga mereu după cuvântul acela care zice: „inima mea se roagă şi priveghează…“. Din vreme îşi pregătise un loc de mormânt, sub crengile brazilor de lângă bisericuţa Sfântului Ioan Bogoslovul, mai mult chiar, şi‑a pus deoparte şi rogojina, după vechile tradiţii ale călugărilor evlavioşi. Mi‑aduc aminte din anii ce‑au trecut de slujirea sa la altarul Mănăstirii Agapia. Ce slujbe frumoase, însoţite de melosul psaltichiei şi al rugăciunii curate. Parcă mai răsună şi acum vocea melodioasă a bătrânului Iasim, care‑şi găsise liniştea la Agapia, rostind Evanghelia şi ecteniile îndătinate. La zile mari, la Paşti şi la praznice îm­pă­ră­teşti spunea câte un ecfonis sau câte o ectenie în limba greacă. Era dorul după limba îngerilor şi după isihia chiliei româ­neşti de la Sfântul Ipatie din Muntele Atonului. Cât de puţin putem spune noi despre un frate de‑al nostru. Aşa se întâmplă în astfel de cazuri. Despre oamenii mari se ştiu puţine lucruri aici, pe pământ. Cele mai multe s‑au scris în Ceruri. Acolo nimic nu se uită, nimic nu se pierde. Acolo‑i dreapta răsplătire.

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 1 (7) Ianuarie 2008