Mărturii despre părintele Cleopa. Minunea de la Patriarhie

M-am întrebat întotdeauna: să nu fi vestit Dumnezeu plecarea la Domnul a unui om de statura duhovnicească a Părintelui Cleopa?
Se pare însă că, şi în acest caz, semnele vremurilor, deşi au existat, s-au putut desluşi abia după trecerea părintelui la cele veşnice. Părintele Arsenie Muscalu era în decembrie 1998 Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti. Iată ce îşi aminteşte sfinţia sa:

„Într-o după amiază, spre seară, spove­deam în biserică (Catedrala Patriarhală). Cred că era în jurul orei 19, când, dintr-o dată, clo­po­tul cel mare a început să bată (clopotul are peste 8 tone şi se trage numai la Sf. Liturghie, la început şi la Axion). Am rămas ne­dumerit. De ce s-ar trage clopo­tul acum? Nu era nici un eveni­ment. Dacă ar fi fost ceva, eu trebu­ia să ştiu. În câteva clipe am fost în Sfân­tul Altar. Odată cu mine a ajuns şi fratele Ni­colae (actualmente Ierom. Nicolae Toderiţă – Episco­pia Română din Ungaria), pe atunci paraclisier. În Sfântul Altar nu era nimeni. Şi eu şi fratele Ni­colae am încercat să oprim clopotul de la ta­blou, însă acesta nu reacţiona în nici un fel. (Clopotele de la Patriarhie sunt acţionate elec­tric, iar tabloul de comandă se află în Sfântul Altar). Văzând că nu îl poate opri, fratele Ni­colae a fugit la clopotniţă. Clo­potniţa stă încu­ia­tă, iar cheia se află la electrician, care trece pe acolo numai dimineaţa”.
Părintele Nicolae Toderiţă completează: „M-am uitat după Ştefan (celălalt paraclisier) sau nea Sebastian (electricianul), care aveau cheia de la clopotniţă, dar nu erau pe-acolo, şi atunci am fugit la clopotniţă şi am spart lacătul de la uşa de acces. Mi-era teamă că Părintele Patriarh mă va certa, crezând că eu am tras clopotul cel mare intenţionat. Am urcat la clopote. Nu era nimeni. Clopotul cel mare bătea cu putere. Am scos toate siguranţele. Numai aşa l-am oprit. A doua zi a venit vestea că Părintele Cleopa a plecat la Domnul”.
„Clopotul a bătut ceva”, adaugă Pr. Arsenie. „Două-trei minute, poate mai mult. Toţi pă­rin­ţii cărora le-am povestit întâmplarea aceasta au avut acelaşi gând: e semn că cineva mare va pleca la Domnul! După ce am primit vestea despre moartea Părintelui Cleopa, cu toţii am făcut imediat legătura. Eu însă îmi amintesc că au trecut câteva zile între cele două eve­ni­men­te. Clopotul a bătut, cred, vineri sau sâmbătă seara. (Părintele Cleopa a plecat la Domnul în noaptea de marţi 1 spre miercuri 2 decembrie).
Sunt sigur că explicaţii tehnice se pot găsi, de exemplu un scurtcircuit, pentru că nimeni nu ar fi putut să tragă singur aşa un clopot. Su­pra­naturalul nu constă însă în asta. Întrebarea pe care ne-o punem noi este: de ce s-a întâm­plat tocmai atunci? sau, dacă a fost un accident, de ce nu s-a mai repetat şi în alte dăţi?
Duhovnicul meu, de altfel foarte reţinut în afirmaţii, l-a cunoscut bine pe Părintele Cleopa şi spune despre el că este sfânt. Cred şi eu în sfinţenia lui. Pentru neamul nostru românesc Părintele Cleopa a fost un om cu totul şi cu totul aparte şi unic”.

O altă întâmplare, personală, pe care aş do­ri să o consemnez. Mă aflam în Salonic îm­pre­ună cu alti doi prieteni. Urma să mergem pentru prima dată în Sfântul Munte Athos. Unul din ei aflase că la azilul de bătrâni Harisio slujea părintele Mihail Filimon de la Curtea de Arges, înscris la doctorat acolo, în Salonic. L-am căutat şi ne-a găzduit cu bucurie câteva zile.
În după-amiaza zilei de 1 decembrie 1998, părin­te­le Mihail m-a întrebat: „Mai trăieşte Mo­şul?”. Şi asta nu a spus-o peiorativ, ci chiar cu un ton grav, respectos. Am întrebat, la rândul meu: „Care Moşul ?”. „Ei care?! Moş Cleopa! Mai tră­ieş­te?”. „Normal! Ce întrebare e asta?”, am răs­puns eu, mirat că părintele ar putea să-şi închi­pu­ie că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla fără ca dân­sul să fi aflat. În acea noapte Părintele Cleo­pa a plecat la Domnul. La ora 7 dimineaţa, a doua zi, m-a sunat un bun prieten din Bucu­reşti pe mobil să îmi dea teribila veste. Am fu­git la pă­rintele Mihail şi i-am spus. A dat din cap şi a zis: „Vezi, măi?”.
Dumneavoastră, cititorii, puteţi cataloga aceasta drept o simplă coincidenţă, dar pentru mine a fost mai mult decât atât. Şi asta mai ales pentru că făgăduisem întrucâtva în inima mea că nimic nu mă va împiedica să merg la în­mormântarea sfinţiei sale. Am fost pus să aleg atunci între Athos şi înmormântarea Părin­telui Cleopa. Grea încercare. Am plecat în Athos…

Articol apărut în Lumea Credintei, anul III, nr. 3 (20) Martie 2005