LOADING

Type to search

Modest Antonovici-Preotul de la care am primit lumina Botezului

Marii duhovnici ai neamului

Modest Antonovici-Preotul de la care am primit lumina Botezului

Share

În omiliile sale, Părintele Cleopa le spunea adeseori credincioşilor că au datoria să pomenească în rugăciuni şi să treacă în pomelnice numele naşilor de Botez, şi mai ales al preotului care le-a deschis uşa intrării în Biserica Mântuitorului Hristos. Nu ştiu câţi fii ai Bisericii fac astăzi acest lucru. Sunt, probabil, destul de puţini cei care cunosc numele preotului care i-a afundat în apa cristelniţei. Mai ales în parohiile unde preoţii s-au schimbat destul de des şi unde comunitatea uită să-şi pomenească păstorii. Mărturia de mai jos încearcă să înfrunte această nedreaptă uitare.

Au trecut mulţi ani de când preotul Modest Antonovici din Rădăşeni nu mai slujeşte în Biserica luptătoare (+ noiembrie 1986). În toţi aceşti ani mi-am amintit de el şi-l pomenesc la slujbele Bisericii, mulţumindu-i astfel pentru Darul Botezului primit într-o zi de decembrie 1966, lângă icoana Celei pline de Dar, măiestrit zugrăvită în Muntele Athonului, icoană aflată în Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Rădăşeni.
Nu-mi amintesc dacă în ultimii ani ai vieţii sale am avut posibilitatea să-i mulţumesc pentru oficierea acestei Sfinte Taine şi pentru atâtea alte slujbe pe care le-a făcut mie şi familiei mele. Venise la Rădăşeni în anul 1955, după ce fusese preot în Basarabia, la Pocreaca, Schitul Stavnic-Voineşti şi Sârca, în judeţul Iaşi. Era fiu de preot, născut la Rotunda, în ţinutul Bălţi, în anul 1913. Slujea cu atenţie, avea o voce baritonală, atrăgătoare şi distinctă. Fără să fie staţie de amplificare în biserică, vocea-i răsuna ca un clopot de argint, şi parcă uneori şi geamurile vibrau, iar glasul i se auzea în ograda primitoare a Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, unde a slujit 31 de ani (până în toamna lui 1986). Avea la strană cântăreţi buni, din vechea generaţie. Veneau dis-de-dimineaţă, cu două ceasuri înainte de începerea slujbei, şi citeau în tai­nă catismele rânduite, miezonoptica, canoanele şi ceasurile. O rânduială frumoasă, cu un parfum de sărbătoare, aproape ca la sfintele mânăstiri. Părintele începea utre­nia îmbrăcat doar cu epitrahilul, cădea toa­tă biserica, îşi citea rugăciunile în faţa uşilor împărăteşti. După ectenia mare se în­china pe la sfintele icoane şi apoi se îm­bră­ca în toate veşmintele. În momentul în­veşmântării cu odăjdiile, paraclisierul tră­gea clopotul cel mare. Sătenii ştiau ­atunci că preotul începe Proscomidia şi veneau cu lumânărica şi cu pomelnicul pe care-l încredinţau milostivirii lui Dumnezeu prin mâna preotului.
Slujea pe îndelete, citea Evanghelia cu atenţie şi cu intonaţie, pomenea cu răbdare pomelnicele, nu căuta la faţa omului şi n-am auzit vreodată să fi cerut cuiva vreo răsplată anume. Oamenii erau pentru acestea recunoscători, îl cinsteau după cuviinţă şi-i treceau cu vederea omeneştile lui neputinţe. Avea un comportament pastoral, iar punctualitatea era o calitate de căpătâi. În copilăria mea satul avea mulţi bătrâni, unii dintre ei ţintuiţi la pat de boli grele, aşa cum a fost pentru aproape doi ani o rudă apropiată de-a mea. La fiecare 40 de zile bunica mea făcea aghiasmă în casă şi-l chema pentru spovedanie şi împărtăşanie cu Sfintele Taine. Niciodată n-a refuzat, ardea în el permanent spiritul de jertfă. Punctual, însoţit de cântăreţ, venea la ora stabilită, slujea fără grabă, asculta spovedania, împărtăşea bolnavul şi rămânea în tihnă la agapa pregătită cu trudă de gazdă.
În anii aceia era un obicei, să-i zicem special, când preotul pleca prin sat să împărtăşească bolnavii, punea epitrahilul pe grumaz şi ţinea cutiuţa cu Sfintele Taine în mâini. În momentul plecării de la biserică suna clopotul cel mare. Sătenii întâlniţi pe uliţe sau cei din ogrăzi se închinau cu evlavie şi mulţi sărutau dreapta preotului. La ajunuri fiecare casă era pregătită ca pentru un mare eveniment. Se făcea curăţenie generală, iar „odaia cea bună” îl primea pe preot cu bunătăţi pe masă şi cu făclie de ceară aprinsă. În fiecare casă preotul şi cântăreţii cântau Troparul şi Condacul, încheind cu o scurtă ectenie. Ritualul se repeta şi la oamenii înstăriţi, şi la cei de rând sau la nevoiaşi. La unii dintre ei părintele poposea mai mult, binecuvânta bucatele şi cinstea un pahar cu vin. Erau marile bucurii şi evenimente ale satului Rădăşeni, o tradiţie păstrată cu sfinţenie, iar preotul aducea cu aceste prilejuri speranţă în sufletele oamenilor.
Părintele Modest predica frumos, la obiect, amintea cuvintele Evangheliei şi tâlcuirea lor. După marile sărbători, Paştile sau Crăciunul, adăuga câteva urări şi câte o glumă cu tâlc. La înmormântări aprecia calităţile enoriaşilor, evita defectele, dar nu exagera niciodată. Era un om înţelept, sfătos, deschis, nu-şi făcuse o imagine infailibilă, ba dimpotrivă, îşi plângea de faţă cu alţii carenţele purtate pe drumul greu al vieţii.
În timpul parohiatului său, s-a construit casa parohială, o casă de prăznuire şi s-a văruit în două rânduri monumentala biserică. Au mai fost lucrări de întreţinere şi înfrumuseţare. În anii lui de slujire în biserica numită de localnici „albă” a liturghisit de mai multe ori arhim.Cleopa Ilie, cunoscutul misionar şi duhovnic, împreună cu alţi monahi vestiţi, printre care la loc de cinste se află ieros. Paisie Olaru. Părintele Cleopa a slujit şi la înmormântarea ori parastasul unor rădăşeneni ctitori la paraclisul „Sf. Ioachim şi Ana” din Mănăstirea Sihăstria. Unii dintre ei sunt şi astăzi pomeniţi la altarul Mănăstirii Sihăstria: Constantin şi Catinca Buhlea, Vasile şi Ileana Sofica, Ion şi Ileana Grumăzescu, Costache şi Maria Sofica, Ion şi Casandra Porfiroiu, Costache Manolache şi soţia, Ion Manolache şi soţia, Petru şi Elena Vasiliu, Vasile şi Elena Constantin, Grigore şi Casandra Şoldănescu, Vasile şi Catinca Constantin, Nicolae şi Maria Constantin, Petru şi Catinca Perju, Gheorghe Rusăloia şi soţia, Gheorghe şi Mariţa Andron. Satul a fost vizitat în acei ani de câţiva ierarhi şi de mulţi slujitori ai Bisericii, unii avându-şi aici obârşiile.
La hramul bisericii, pe 29 iunie, consiliul şi comitetul parohial pregăteau masă mare, cu bucate alese făcute din belşug pentru multe persoane. Nimeni nu pleca flămând de la ospăţul bucuriei. A doua zi de hram se făcea din nou Liturghie, cu pomenirea ctitorilor. Un colac mare, „cât roata căruţei”, cum spunea părintele Cleopa, se aşeza sub coliva pregătită pentru ctitorii şi binefăcătorii acestei biserici.
Preotul Modest Antonovici a plecat grabnic din sat, încercat de o boală grea. La o lună după aceea a şi murit, la unul dintre fiii săi stabilit în Botoşani. Sătenii pe care i-a povăţuit au aflat în ultimul moment de moartea lui. Unii dintre ei au ajuns în ziua aceea la Botoşani, ca să-i mulţumească părintelui Modest pentru darul iertării şi al slujirii 31 de ani în biserica cea mare a satului Rădăşeni.
Urmaşul său în oficiul de paroh, harnicul şi dăruitul preot Petru Irimescu, se osteneşte mult pentru biserică. Cei care n-au mai fost la Rădăşeni în ultimii 20 de ani nu vor recunoaşte decât forma maiestuoasei biserici, renovate integral, atât în exterior, cât şi în interior.
Poate un lucru ar mai trebui împlinit. Într-o zi, în sunet de clopote, întâmpinate cu cântări şi fum din cupe de tămâie, osemintele preotului Modest Antonovici ar trebui să se întoarcă la Rădăşeni, locul marilor sale bucurii şi tristeţi. Locul pe care l-a iubit şi l-a slujit cu smerenie şi răbdare. Locul unde se simţea acasă şi unde ar fi trebuit să moară. Pentru că păstorul trebuie să fie alături de păstoriţi. Întotdeauna împreună. Şi aici, şi dincolo, întru netrecătoare bucurie.

Arhim. Timotei AIOANEI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *