Mutarea

A trecut o săptămână. A fost prohodit. Cele dintâi minuni au prins a da în pârg. Între ele, cea mai de seamă, schimbarea noastră. Pentru că, dincolo de o mutare la cele veșnice, în urmă cu o săptămână s-a impus o datorie. Necesitatea desprinderii. De ceea ce , mult timp, a fost un chip al apatiei. Al supraviețuirii. Cu orice preț. 
Dar, după atâtea amânări și ezitări, suntem înaintea lumii pe care ne-a descris-o încă din vremea când ni se părea imposibil să îi fim martori. Cu atât mai puțini locuitori.

Trecutul este netezit asemenea resturilor Cartaginei.

Datoria față de diverși seniori europeni este mai mare decât orice sentiment național. Teama de a nu jigni nici-un imperiu impune a treia întemnițare a lui Valeriu Gafencu. Iar versurile lui Octavian Goga se preling din volum în carnea realității – Munții noștrii aur poartă/ Noi cerșim din poartă în poartă. Desigur, nimic nu mai este la fel. Nici munții, nici porțile.
De aceea, nimeni nu ne-ar putea acuza. Resemnarea ne-a rămas unica redută. Așa a fost mereu. Așa va fi și de acum înainte. Căci suntem în continuă retragere. Muzeul Țăranului Român aparține altora. La fel și Ateneul. Curând, și Putna. Și oricât am protesta sau am spera ori am vota și am critica, înjura și semna petiții, nimic nu se schimbă cât timp noi suntem aceiași.

De aceea am devenit martori ai trecerii Părintelui Iustin la Domnul. Pentru a ne trezi. Spre a înceta să fim singuri. Căci, ciudat lucru, ni s-au epuizat toate scuzele. A venit vremea să trăim. Altfel decât am fost obișnuiți. Altfel decât ne îndeamnă teama sau pofta de a fi în rând cu ceilalți. Și de a ne șlefui. Cu grijă. Cu răbdare. Pentru că bolovani sunt destui. Borne ale măsurii sunt absente. De aceea, după atâta timp, atâta risipire, este drept să lepădăm cele ale somnului. Începând să trăim.

Vicentiu DASCALU