LOADING

Type to search

Născut de două ori pe 25 martie

Marii duhovnici ai neamului

Născut de două ori pe 25 martie

Share

O dată pentru lume, a doua oară pentru veșnicie. Este vorba despre părintele sârb Iustin Popovici, canonizat sfânt, ucenic al sfântului Nicolae Velimirovici (cel ce s-a luptat pentru canonizarea lui Ioan de Kronstadt).

1894, sudul Serbiei, la Branie, de Buna Vestire se năștea un sfânt.

1979, mănăstirea Celje Valjevo, de Buna Vestire, un sfânt trecea spre rai.

A primit la călugărie numele de Iustin, după numele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Îndrăgește mult scrierile avvei Macarie, pe care se străduiește să le pună în practică. Este condus de crezul pregătirii pentru veșnicie, pentru a nu fi un pedagog mincinos. Este arestat de comuniști (au și sârbii sfinți ai închisorilor). În 1977 se întâlnește cu părintele Cleopa Ilie la o mănăstire sârbească și îl sfătuiește să nu rămână la Athos, ci să rămână în România, pentru a îndruma pe cei fără speranță și a-i ridica pe cei căzuți.

Îndemna pe toți discopolii să trăiască simplu, umil, în bunătate, să se roage mereu Doamne, iartă și ajută! Considera Europa Apuseană o fabrică de idoli (vezi volumul Omul și Dumnezeu-Omul), care trăiește doar pentru consum (și câtă dreptate are!). Este o nouă formă de ateism: ignorarea transcedentalului și închinarea față de pământ. Este un politeism periculos, viclean și mincinos. Cea mai mare bogăție a noastră este credința (slujim Celui mai bogat stăpân).

De când Dumnezeu a coborât în lume, nu mai este loc de deznădejde. De când Dumnezeu a coborât în lume, măsurăm timpul cu veșnicia. De când Dumnezeu a coborât în lume, suntem în îmbrățișările Lui. Și nici o putere nu ne poate despărți de dragostea Sa. Cea mai mare înțelepciune: să ținem necontenit de Dumnezeu (să ținem pasul cu El). Împărăția lui Dumnezeu a venit, nu o mai căutăm pe aiurea.

Ne învață cum să te mântuim în lumea contemporană: prin rugăciune, post, milostenie, dragoste, blândețe, smerenie, răbdare, pocăință, spovedanie, împărtășanie. Peste toate morțile, creștinii vor triumfa prin bucurie. Fiecare clipă liberă o putem transforma într-un suspin de bucurie. Când nu suntem alături de Dumnezeu, suntem jucării ale diavolului. Sfințenia este starea normală a sufletului nostru. Cultura fără sfințenie este idolatrie.

Creștinul contemporan trebuie să își golească mintea de tot ce e lumesc și să o umple cu Dumnezeu. Viața devine un iad oriunde lipsește gingășia (delicatețea, nu moftul: Ești prea gingaș la mâncare). În prezența Preagingașului Dumnezeu, suntem cu totul în rai. În Biserică, trăim realmente o Cincizecime continuă (Sfântul Duh, odată coborât, rămâne în lume).

La ultimul Paște pe acest pământ, sfântul Iustin de la Celje-Valjevo, era convins că cel mai sigur lucru de pe pământ este învierea lui Iisus Hristos (această realitate este o neîncetată trăire, din generație în generație, de la apostoli până la noi). Dacă El nu învia, Evanghelia era o literă moartă pe hârtie, creștinismul nu exista. Iustin, proorocul de foc, ne amintește să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Iar dacă (cronologic) profeții, Domnul Iisus Hristos, apostolii, mucenicii și toți sfinții au fost persecutați, noi la ce să ne așteptăm?!

Vroia ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu și considera păgubitor orice lucru care nu era spre slava Lui. Considera că cel mai de preț lucru pe care l-a învățat a fost să îl iubească pe Hristos. Unica limbă a adevărului este sinceritatea. Reținem 3 lucruri:

1. Sfântul Iustin nu este preocupat să creeze o filosofie-teologie proprie, ci să prezinte viziunea Sfinţilor Părinţi despre dreapta credinţă apostolică. Sfântul Iustin scrie mereu „la obiect” fără pagini întregi în care să divagheze, fără a oferi o predică cu nuanţe filosofice.
2. În „Dogmatica” Sfântului Iustin multitudinea citatelor Sfinţilor Părinţi este covârşitoare. La o simplă răsfoire a unor alte Dogmaticii ies în evidenţă doar doi, trei scriitori patristici. În nici un aspect al „Dogmaticii”, Sfântul Iustin nu aduce argumentul UNUI SINGUR autor patristic.
3. Mulţi dogmaticieni sunt tributari filosofiei “neopatristice” reprezentată de Evdokimov, Bulgakov, Berdiaev şi teologii catolici (existenţialişti) de la jumătatea secolului trecut. Sfântul Iustin, fidel străduinţei sale de a prezenta o Dogmatică ortodoxă fidelă opiniei Sfinţilor Părinţi, nici măcar nu-i citează pe teologii moderni.

În precuvântarea la primul volum al Dogmaticii, Sfântul Iustin scria: “Mişcat din nefiinţă spre Atotfiinţare, omul, îmbrăcat în formele minunate ale materiei şi duhului, călătoreşte prin tainele minunate ale lui Dumnezeu. Cu cât mai departe este el de nefiinţă şi, respectiv, mai aproape de Atotfiinţare, cu atât mai mult însetează după nemurire şi nepătimire, după nepătruns şi veşnic. Numai că şi către nefiinţare omul este atras în mod tiranic, păcatul şi moartea voind cu nesaţ să-i fure sufletul. Toată înţelepciunea vieţii constă în învingerea nefiinţării din interior şi din exterior şi afundarea în Atotfiinţare. Despre această înţelepciune ne învaţă Sfântul Duh, Care este înţelepciune şi cunoaştere… gândul la Dumnezeu şi la Duhul Sfânt reprezintă, în acelaşi timp, o forţă morală creatoare, care, prin asemănarea cu Dumnezeu, pe calea desăvârşirii ascetice şi harice, înmulţeşte în om vederea şi înţelegerea lui Dumnezeu şi a lumii. Învierea prin Duhul Sfânt este singura artă care, dintr-o creatură pestriţă şi complicată, îl face pe om personalitate asemănătoare cu Dumenezeu, după chipul lui Hristos. Cunoaşterea lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, este compusă, astfel, din acele adevăruri despre Dumnezeu, lume şi om, numite de către Biserica Ortodoxă dogme ale credinţei. De aceea, Dogmatica este ştiinţa despre adevărurile eterne ale lui Dumnezeu, care le sunt descoperite oamenilor, pentru ca aceştia să şi le asume, efectiv, şi prin aceasta să atingă scopul veşnic al existenţei lor, călătoria martirică de la nefiinţă la Atotfiinţare”.

https://doxologia.ro/video/clipuri/sfantul-iustin-popovici

Sfântul Iustin spunea că sfinţii sunt întrupări vii ale adevărurilor revelate de Dumnezeu, purtători, propovăduitori şi mărturisitori ai acestor adevăruri, iar dogmatistul ortodox trebuie să apeleze, în scrierile sale, la sfinţi, să înveţe de la ei, să fie împreună cu ei în rugăciune, post şi trezvie duhovnicească, fiindcă doar astfel munca lui va fi o lucrare înţeleaptă. Sfântul Iustin scria că ontologia personalităţii umane înseamnă asemănarea cu Dumnezeu a acesteia. Prin aceasta omului îi sunt descoperite toate puterile dumnezeieşti. “Valoarea omului se dovedeşte prin ceea ce reprezintă lumea sa interioară, care are atingere, în virtutea inconprehensibilităţii sale, cu Realitatea Absolută, purtătorul Căreia se şi face. Menţinând o astfel de legătură, adică asumându-şi infinitatea împărăţiei duhovniceşti, creştinul, în virtutea creşterii sale spirituale, devine fără sfârşit, deşi nu este fără început. Şi, într-adevăr, cine poate cerceta adâncurile metafizice ale omului? Duhul omului tinde, firesc, să înţeleagă tainicul.” Având în vedere şi componenta naturală, Sfântul Iustin a răspuns în felul următor marii provocări a antropologiei: “Se poate conchide că omul este om anume pentru că este purtător al darului suprafiresc personal, care se manifestă sub forma desăvârşirii, creaţiei, activităţii mentale”. Astfel, Sfântul Iustin scria că tendinţa umană spre eternitate şi nemurire aparţine însăşi firii sufletului omenesc. “Adevărata devenire a omului constă în biruinţa asupra morţii şi transfigurarea finală a sufletului şi a trupului, eliberarea de păcat şi rău, care sunt sursele morţii.”

Păcatul face ca jugul vieții să fie chinuitor și povara existenței grea, zice sfântul. Cel ce scapă de păcat se eliberează de o mare povară. Suntem plini de speranță: la Botez am primit plămada sfințeniei. Ne lipsește cultura sfințeniei, dar putem recupera carențele. Orice lucru care ne îndepărtează de Hristos nu este decât o meschinărie. Singurul prieten adevărat al neamului omenesc este Hristos. Nu este nimic mai îngrozitor decât o veșnicie fără Hristos. Fiecărui om Hristos îi dă valoare în atelierul Lui, Biserica. Starea normală a omului nu este păcatul. Starea normală a omului este nemurirea. Viața fără Hristos nu are cum să aibă nici un sens. Actual azi: Nu putem concepe Sfânta Liturghie FĂRĂ împărtășirea credincioșilor.

Ce sunt creștinii?

Creștinii sunt purtători de Hristos și, în consecință, purtători și posesori ai vieții veșnice; aceasta pe măsura credinței lor și pe măsura sfințeniei lor, care este roada credinței. Sfinții sunt creștinii cei mai desăvârșiți, care s-au sfințit în gradul cel mai înalt cu putință prin exercitarea credinței în Domnul Iisus Cel înviat și veșnic viu. Ei sunt singurii adevărați nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată ființa lor în Cel înviat și nici o moarte nu are stăpânire asupra lor. Întreaga lor viață este din Hristos. Ceea ce este al lor este mai întâi al lui Hristos și apoi al lor. Creștinul e un om care trăiește prin Hristos și în Hristos. „Viețuiți în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos!“ (Filipeni 1, 27). Viața după Evanghelie, viața sfântă, viața dumnezeiască – aceasta este viața naturală și normală pentru creștini. Prin vocația lor, creștinii sunt sfinți. Această veste bună și poruncă se aude din toată Evanghelia Noului Testament. Chemarea noastră este aceea de a ne sfinți în întregime, sufletul și trupul. Și acest lucru nu constituie o minune, ci natura și logica credinței evanghelice.

Ce este învierea?

Viața pământească a omului nu este altceva decât o neîncetată luptă cu moartea, cu înainte mergătorii ei, cu însoțitorii ei și cu oștirile ei. Aici nu există nicicând armistițiu, și cu atât mai puțin pace. Moartea atacă necontenit pe om și din afară și dinăuntru.

Din afară prin ispite, iar dinăuntru prin bolile văzute și nevăzute. Și toate acestea: ispitele, păcatele, bolile nu sunt nimic altceva decât dinții morții care doboară neîncetat pe om, și din afară și dinăuntru. Lucrul cel mai grozav este că-i devoră nu numai trupul, ci și sufletul, mintea și conștiința.

Din această situație există o singură ieșire, o singură salvare: învierea lui Hristos și biruința pe care ea o aduce asupra morții în toate lumile. Așa cum moartea este izvorul tuturor amărăciunilor și este toată amărăciunea, tot astfel învierea Mântuitorului Hristos este izvorul oricărei bucurii, este atoate-bucuria. E de ajuns ca omul să-și deschidă ochii spirituali și atunci nu poate să nu simtă și să vadă că Domnul Cel înviat e singurul care dă sens și bucurie adevărată vieții celei amare a omului pe pământ: El și nimic altceva și nimeni altul.

Ce este Biserica?

De când Domnul Iisus Hristos este pe pământ, nu mai există prăpastie între pământ și cer, între Dumnezeu și om; unite sunt cele ale lui Dumnezeu cu omul, cele cerești cu cele pământești, cele veșnice cu cele vremelnice. Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – este palatul ceresc-pământesc în care se trăiește viață veșnică divino-umană prin credința ortodoxă, adevărată, apostolică, divino-umană, patristică în Domnul Iisus Hristos. Nu există morți în biserica lui Hristos. Toți cei din ea sunt vii, și încă vii fără de moarte; încă pe pământ sunt nemuritori prin har, iar după strămutarea în acea lume sunt încă și mai deplini, mai puternici, cu neputință de învins, nemuritori.

Despre Biserica sârbă

Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.

După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe; acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului.

Sfinte Părinte Iustine, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Marius MATEI

Tags:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *