LOADING

Type to search

Ne vorbeste parintele Andrei Coroian (II)

Marii duhovnici ai neamului

Ne vorbeste parintele Andrei Coroian (II)

Share

Biserica este sfântă în firea ei1 şi toate lucrările ei sunt sfinte. Sfinţii sunt membrii ei, mădularele lui Hristos, pentru că sunt sfinţiţi prin Sfintele Taine, rugăciune şi fapte bune. Duhul Sfânt este sufletul Bisericii, precum Hristos este capul ei şi viază conştient sau mai puţin conştient, puţin sau mai mult în orice creştin. În unii viază şi lucrează deplin, desăvârşit, la măsura vârstei şi plinătăţii lui Hristos, aceştia sunt sfinţii.

 

Prin ei Dumnezeu îşi dovedeşte nemincinoasele Sale cuvinte, că „ieri şi azi şi în veac” este Acelaşi, neschimbat. Aceeaşi putere, aceeaşi dragoste, acelaşi adevăr, aceeaşi lumină, aceeaşi milă faţă de om şi întreaga lume creată, aceeaşi atotştiinţă şi atotînţelepciune, aceeaşi purtare de grijă. Toate acestea în Biserică. Dintotdeauna a lucrat în ea harul profetic (I Cor 13), apostolic, învăţătoresc, taumaturgic, al facerii de minuni, al cunoştinţei şi înţelegerii limbilor. De la Sfinţii Apostoli şi părinţi apostolici, părinţii egipteni, sirieni, capadocieni până la cei din Constantinopol, Muntele Olimp şi Rusia pravoslavnică.

 

De la Sfântul Daniil Sihastrul până la părinţii Ioanichie, Cleopa, Paisie şi Arsenie, de la Sfântul Paisie Velicicovski, Sfinţii Stareţi de la Optina până la Cuviosul Paisie Aghioritul (+1994), de la Sfântul Serafim de Sarov până la Sfântul Siluan (+1938), nu a lipsit lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, precum şi harismele enumerate de Sfântul Apostol Pavel.

 

            Unul dintre părinţii harismatici cei mai renumiţi ai zilelor noastre a fost părintele Porfirie (1906-1991), binecunoscut creştinilor ortodocşi români din cărţile care s-au scris despre viaţa, învăţăturile şi minunile sale, apărute după mutarea sa la Domnul şi parte dintre ele traduse şi în româneşte.

 

            Părintele Porfirie s-a născut în Grecia2 la 7 februarie 1906 în localitatea Sfântul Ioan de Karistia, provincia Evvia din părinţi evlavioşi, dar săraci. A primint numele de botez Evanghelos), fiind al patrulea copil, din cei cinci fraţi. Din cauza sărăciei, a urmat doar două clase primare, în care a învăţat să scrie şi să citească. La vârsta de opt ani părăseşte şcoala pentru a munci şi a ajuta la întreţinerea familiei. Munca grea l-a dus la o dezvoltare fizică şi maturizare precoce. Era foarte serios, muncitor şi harnic. La nouă ani, păscând oile, citeşte viaţa Sfântului Ioan Colibaşul, pe care încearcă să-l imite, retrăgându-se prin păduri şi peşteri, pentru a se ruga şi  posti până seara.

 

Îi încolţeşte în inimă gândul de a pleca în Muntele Athos, unde, din pronia divină, ajunge la vârsta de unsprezece ani. Intră ucenic la doi bătrâni călugări din cea mai izolată şi austeră regiune a Sfântului Munte, Kavsokalivia, la chilia  Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aici uimeşte pe îmbunătăţiţii sihaştri prin ascultarea sa desăvârşită, dragostea, smerenia sa, şi munca depusă, lucrând nevoinţe aproape de neimaginat pentru un copil de vârsta lui. Se angaja la cele mai grele munci, cărând pământ pentru grădina schitului cu sacul, desculţ în timp de iarnă, pe potecile de piatră colţuroasă ale Sfântului Munte, cale de o zi. Priveghea în rugăciune şi metanii, aproape toată noaptea. A învăţat Sfintele Evanghelii pe de rost, pe care le repeta mereu, pentru a se îndrăgosti de „dulcele Iisus”, toată rânduiala slujbelor, precum şi alte tropare, irmoase, şi alte canoane.

 

Principalele sale virtuţi rămân însă deplina ascultare faţă de Dumnezeu şi bătrânii săi, smerenia şi dragostea lui. Datorită lor, şi a curăţiei sufletului şi trupului său, a primit harisma  înainte vederii şi a străvederii, a discernământului, precum şi darul tămăduirii bolilor doar prin atingere sau privind partea bolnavă a organismului. Avea doar optsprezece ani când a depus votul monahal, primind numele Nechita, fiind deja consacrat, ca vas ales al Duhului Sfânt. Perfect conştient de aceste daruri, la sfatul bătrânilor săi, niciodată nu a făcut caz de ele, nu le-a folosit în scop personal, nici pentru vreun câştig bănesc sau reputaţie. Toată viaţa a susţinut că „aceasta nu e o ştiinţă, ci harul Sfântului Duh”. La nouăsprezece ani se îmbolnăveşte de plămâni şi este nevoit să părăsească Muntele Athos. Se stabileşte în Mânăstirea Sfântul Haralambie din Lefkon. Aici, la scurt timp, este hirotonit diacon, în ziua de 26 iulie 1927, iar a doua zi preot de către Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care îi dă numele Porfirie. La scurt timp a fost hirotesit şi numit duhovnic al mânăstirii, de către Mitropolitul Pantelimon de Karistia.

 

 Tânăr, la douăzeci şi unu de ani, a studiat „Manualul Duhovnicului” de unde a reţinut în special şi a recomandat mai apoi toată viaţa cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, în privinţa aplicării canoanelor: „Scriem aceste lucruri, pentru a putea gusta roadele pocăinţei. Nu punem accent pe timpul acordat pocăinţei, ci pe felul cum se face ea” (Scrisoarea 217 nr. 84). Încă de la începutul activităţii de duhovnic, a dovedit un discernământ specific tuturor marilor trăitori şi îndrumători ai vieţii duhovniceşti. A rămas aici duhovnic cu o activitate excepţională vreme de treisprezece ani, până în 1940. Sute şi mii de oameni şi-au găsit alinarea sufletească, luminarea, pacea şi speranţa, în chilia de duhovnic a părintelui Porfirie. Mulţi au primit tămăduire de boli nevindecabile, alţii s-au convertit la Ortodoxie în contact cu părintele. Hirotesit arhimandrit în 1938, este mutat în 1940 la cererea sa, la Capela Policlinicii din Atena, lângă Piaţa Omonia, aproape de centrul oraşului. Voia „să fie mai aproape de cei suferinzi”. A slujit voluntar vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, Dumnezeu săvârşind prin alesul Său o lucrare duhovnicească unică3. Aici, pe lângă slujba de preot şi duhovnic la spital unde alina, mângâia şi vindeca bolile celor aflaţi în suferinţă, primea zilnic numeroşi credincioşi şi mii de telefoane din întreaga lume, pentru sfat, îndrumare, încurajare, luminare şi împăcare.

 

            Iubirea sa aprinsă de Dumnezeu şi de oameni, îi dădea putere să lucreze la maxim cu toate harismele. Prin harisma înainte vederii şi a profeţiei a salvat oameni de la  moarte sau alte situaţii grele, nu numai din Grecia, ci şi din alte ţări.

Cunoştea oameni, fapte şi întâmplări care se petreceau în întreaga lume. Pe lângă aceste harisme şi cunoştinţe venite direct de la Dumnezeu, părintele mereu citea, învăţa, studia, se informa. Ajunsese să-i uimească pe universitarii atenieni prin cunoştinţele sale teologice, ştiinţifice, astrologice, arheologice, medicale.

 

Fiind un om simplu, total neinstruit în tărâmul laic, nu de puţine ori a vorbit în limbi străine cu persoane importante (mari demnitari) venite din alte ţări pentru a-i cere sfatul.

 

Totuşi, după îndemnul Mântuitorului, şi al Sfinţilor Apostoli (Luca 10, 27; I Cor 13) Cuviosul părinte Porfirie, a stăruit mai mult în dragoste, în smerenie, în răbdare, în blândeţe şi bunătate, în ascultare, curăţie şi libertate. Simplitatea sa naturală, copilărească, smerenia sa adâncă şi dragostea sa l-au făcut atât de iubit, de căutat şi dorit. Deşi mărturisea mereu în faţa celor de alte confesiuni că singură Ortodoxia este deplinătatea Bisericii, o făcea cu multă nevinovăţie, prin viaţa şi cuvintele sale arătând deplina libertate pe care Dumnezeu o acordă omului. Mereu, în orice situaţie, accentua libertatea, sfătuind şi purtându-se delicat şi îngăduitor cu cei revoltaţi.

 

Deşi asemeni tuturor sfinţilor a purtat crucea grea a nenumărate boli, suferinţe, prigoniri (la bătrâneţe ajunsese cu totul orb, nevăzător), răbda cu bărbăţie şi bucurie toate. Totul pentru el era iubire. Hristos pentru el era „numai iubire”, „bucurie”, „lumină”, „ culmea fericirii”. În iubirea lui Hristos îi iubea pe toţi, îi dorea pe toţi în Hristos. „Hristos este izvorul vieţii”, „tot ce-i frumos este în Hristos”. În iubire vedea părintele „izbăvirea de diavol, de iad şi de moarte”. „Hristos este prietenul nostru, fratele nostru”, Care mereu ne cheamă la fericirea părtăşiei Lui, la bucuria de a fi împreună cu El şi cu Tatăl în Duhul Sfânt.

 

După ce, datorită nenumăratelor boli, a părăsit Policlinica din Atena, s-a retras la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Kalisia. Aici deşi grav bolnav, „cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Greceşti, a zidit două mânăstiri de maici şi o biserică de mir cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Simţindu-şi sfârşitul şi cunoscându-şi mai dinainte mutarea, s-a retras din nou în Sfântul Munte, la chilia Sfântul Gheorghe, din pustia Kavsokaliviei, unde îşi depuse voturile monahale. Trăind mai mult în linişte şi rugăciune, dădea sfaturi doar ucenicilor apropiaţi. Şi-a dat sufletul lui Hristos „iubirea lui” în dimineaţa zilei (ora 4,30) de 2 dec. 1991, după ce, la cerere i s-a citit „rugăciunea de ieşire a sufletului”. Ultimele sale cuvinte au fost „Amin. Vino Doamne Iisuse” (Apocalipsă 23, 20).

 

Cuviosul părinte Porfirie a fost un semn (în sensul în care Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte de Mântuitorul Hristos) şi un dar al lui Dumnezeu, dat Bisericii Ortodoxe. În viaţa şi lucrarea lui vedem clar deosebirea dintre adevăraţii apostoli, profeţi, învăţători şi taumaturgi ai Bisericii şi falşii, mincinoşii apostoli, profeţi, învăţători sau vindecători. Vedem mai ales desăvârşita iubire, totala ascultare de Dumnezeu, smerenie şi răbdare în suferinţe, a unui slujitor al lui Dumnezeu, în contrast cu ura izvorâtă din mândrie, orgoliu, iubire de averi, slavă sau plăceri, a falşilor slujitori, care sunt de fapt prieteni şi ucenici ai satanei.

 

Cuviosul Părinte Porfirie ne lasă moştenire, desăvârşită şi în dublă ipostază, dragostea sa de Dumnezeu şi oameni, precum şi slujirea jertfelnică în Biserică. În soborul sfinţilor din ceruri, el se roagă mereu pentru noi toţi, precum făcea când era în viaţă. Prin darul său ne luminează, ne bucură, ne vindecă, ne întăreşte, ne dă cuvânt de folos. În testamentul lăsat ucenicilor, scrie tuturor „Mă rog ca fii mei duhovniceşti, să-L iubească pe Dumnezeu care este deasupra tuturor, pentru ca El să ne învrednicească să intrăm în Biserica Sa, cea nefăcută de mâini omeneşti. Încă de aici trebuie să începem. M-am nevoit în rugăciune, post, citirea Sf. Scripturi, a cântărilor (slujbelor) Bisericii, a vieţilor sfinţilor, să faceţi şi voi la fel. M-am nevoit cu ajutorul Harului divin, să mă apropii de Dumnezeu, fie ca şi voi să faceţi la fel.”

 

Ce ne rămâne decât să-L ascultăm cu drag pentru a fi părtaşi la binecuvântarea şi fericirea lui! Amin.


1 Cf. părintelui Iustin Popovici,  Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Editura Mânăstirea Sf. Arhangheli, Petru-Vodă, 2002.

2 Datele biografice au fost luate în principal din cartea „Părintele Porfirie, mărturii şi experienţe”, de Klitos Ioannidis prof. univ. dr. la Universitatea din Cipru, trad. Ilina Petrişor, Ed. Buna-Vestire, Bacău.

3 Cuviosul Paisie Aghioritul, marele său contemporan, îl aseamănă pe părintele Porfirie prin viaţa şi lucrarea sa, cu Sfântul  Serafim din Sarov.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *