Ne vorbeste parintele ANDREI COROIAN (X): Avva Agaton

              Prin cuvântul iubire înţelegem dinamismul întregului conţinut al vieţii.Prin verbul a iubi   considerăm în general o împlinire a fiinţei omeneşti, în cunoştinţă şi în împărtăşire, în participare la viaţa celuilalt. Chiar dacă cuvântul iubire are şi alte înţelesuri decât cele duhovniceşti, ele se dovedesc limitate şi efemere, precum şi lucrările pe care le reprezintă. Iubirea adevarată însă, este un sentiment şi o lucrare starornică, dusă până la anihilarea şi jertfirea sinelui propriu pentru persoana spre care se îndreaptă iubirea. Ea este un sentiment de dăruire şi eliberare în acelaşi timp, de jertfire şi de bucurie, de fericire în suferinţă şi în durere, de mulţumire şi liniştire întru lipsuri fizice sau spirituale. Porunca Mântuitorului ‘’Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’[ Luca 10,27], cuprinde în esenţa ei întreaga învăţătură şi trăire evanghelică, pe care sfântul apostol Pavel din epistola sa către Corinteni[1Cor.13] o tâlcuieşte. El descrie virtutea iubirii ca pe un buchet cu multe flori, ca pe un diamant strălucitor cu multe faţete sau ca pe un tezaur care cuprinde mulţimi de pietre scumpe. Practicarea virtuţii iubirii solicită fiinţa omenească cu toate darurile şi capacităţile sale, satisfăcând şi îndeplinind în acelaşi timp toate cerinţele şi exigenţele evangheliei. Ea presupune curaj, tărie şi înţelepciune; cumpătare, duh de dreptate şi mărturisire; duh de sacrificiu şi bunătate, dăruire şi delicateţe; smerenie, discretie, milă, iertare şi rugăciune cu bucurie pentru binele şi bunăstarea celuilalt, chiar a duşmanului tău sau al credinţei tale. Revenind in lumea Patericului, la modul de viaţă şi trăirea Părinţilor de odinioară ai Bisericii şi monahismului ortodox din pustia egipteană, ne oprim asupra minunatului părinte avva Agaton, desăvârşit lucrător al sfinei virtuţi a iubirii.

          Unde s-a născut sau care este ţara de obârşie a cuviosului Agaton nu se cunoste. Patericul, aghiografiile şi sinaxarele nu ne relatează. Ni se spune doar că a trăit în Schetis şi în pustia Tura, lângă actualul Cairo, după anul 407, şi că în sărăcia lui desăvârşită nu trăia într-un loc anume, preferând pribegia şi neîngrijorarea, singura sa preocupare fiind împlinirea poruncilor evanghelice.[ 1] Numele său se tâlcuieşte bunătate’’agathos’’= bun[2], iar cele treizeci de apoftegme imortalizează realist, instantaneu secvenţe din acţiunile sale care izvorăsc din iubire şi revarsă bunătate.Dacă lipsa simţului proprietăţii bunurilor trecătoare îi asigură libertatea lăuntrică necesară liniştirii şi rugăciunii neîncetate, esenţa bunătăţii şi a înţelepciunii sale o constituie nerăutatea şi adânca sa smerenie.’’Călugărul[crestinul[ nu trebuie să-şi lase conştiinţa să-l mustre pentru nici un lucru’’ spune el şi mai departe ‘’ Niciodată nu m-am culcat supărat pe cineva şi nici n-am lăsat pe cineva să adoarmă supărat pe mine, pe cât mi-a stat în putere. ‘’. , Iar despre smerenia avvei, următoarea întâmplare este elocventă.’’Odată au venit la dânsul câţiva fraţi, căci auziseră că avea mare discernământ. Şi vrând să-l încerce dacă se mânie,I-au zis;Tu eşti Agaton?… Am auzit că eşti curvar şi plin de mândrie.-Aşa este,aşa este…Flecar şi bârfitor? Eu sunt,a răspuns…-Tu eşti Agaton ereticul?..Atunci însă a răspuns. Nu,eretic,nu sunt, ,căci a fi eretic înseamnă  a te despărţi de Dumnezeu, or eu nu vreau aceasta.

      Însă cele mai importante cuvinte ale sale ne arată marea sa iubire de Dumnezeu şi de oameni.Acelaşi avva Agaton care spunea : Să-mi fie cineva drag mai presus de orice, dacă ştiu că mă atrage la păcat, îl îndepărtez fără crâcnire.( pentr a nu răni iubirea lui Dumnezeu ),este dat ca exemplu de iubire de aproapele.Singura sa avere era un cuţitaş cu care despica smicele folosite la facerea coşurilor.Un frate i-a lăudat unica şi indispensabila unealtă, iar avva fără să stea pe gânduri i-a dăruit cuţitaşul cu bucurie.Altădată mergând în oraş să-şi vândă rucodelia (coşurile), a găsit un străin aruncat pe drumuri, bolnav,care nu avea pe nimeni să-i poarte de grijă.Bătrânul a închiriat o cameră şi a rămas cu el.Din munca mâinilor sale plătea chiria camerei, iar restul cheltuia pentru nevoile bolnavului.A rămas patru luni de zile, până când bolnavul s-a făcut bine.Atunci bătrânul s-a întors cu bine la chilia sa.În marea lui iubire de oameni a ajuns să spună: Dacă aş putea găsi un lepros, să-i dau trupul meu şi să-l iau pe al lui,aş fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desăvârşită.Iubirea Avvei Agaton străbate toate veacurile, ea poartă în sine veşnicia şi nemurirea.Ca un fulger ce brăzdează bolta istoriei omeneşti şi ca un glas de tunet asurzitor ce străbate întregul pământ trecător, răsună până în zilele noastre puterea netrecătoare a iubirii şi adevărului lui Hristos, revărsându-se prin harul Sfântului Duh,iar lucrarea şi roadele ei vizibile se fac întotdeauna prin sfinţii Săi. Când în vremurile contemporane se ridică în noi şi în jurul nostru valuri de ură şi necredinţă, când împărăţeşte egoismul, nedreptatea, silnicia şi nemilostivirea, când râurile poftelor nesăturate ale materialismului şi carnalului ne inundă, când neputinţa de a iubi, de a crede în pronia atotiubitoare a lui Dumnezeu ne înconjoară ca un lanţ de munţi uriaşi, când speranţa noastră în nemijlocitul ajutor al lui Dumnezeu se scufundă, ne poate salva conştiinţa că sfinţii ne sunt contemporani. Cunoaşterea că ei sunt prezenţi printre noi cu duhul şi puterea lor în toate generaţiile, din toate timpurile. Prezenţa lor reală şi comuniunea cu ei ne dă certitudinea că împărăţia lui Dumnezeu este în noi, începută odată cu botezul nostru. Ea continuă cu trăirea noastră creştină şi devine vizibilă, palpabil simţită, după multe străduinţe şi mai ales prin ajutorul harului lui Dumnezeu. Sfinţii ne sunt însoţitori zi de zi, ceas de ceas, în viaţa noastră pe acest pământ, într-un mod nevăzut dar real. Învăţători şi ajutători ai noştri prin faptă şi cuvânt, ei, asemeni îngerilor păzitori, ne însoţesc pe toate cărările vieţii noastre. Prezenţa lor sporeşte în noi puterea de a iubi, de a crede şi de a spera, dorinţa de a trăi pacea, bucuria şi fericirea împărăţiei cereşti, în ciuda prezenţei reale şi constante a răului. Lucrarea statornică a faptelor bune ne dă bucuria şi fericirea de a trăi viaţa nemuritoare şi cerească, pururea fericită, încă de pe pământ, precum şi nădejdea neclintită în Dumnezeu, răsplătitorul tuturor faptelor bune. Nimeni nu are certitudinea mântuirii, ci doar nădejdea tare în bunătatea lui Dumnezeu.Nici fericitul avva Agaton n-a avut-o,dar o aveau cei din jurul lui.Plin de iubire dumnezeiască,mereu în rugăciune fierbinte,când i s-a apropiat sfârşitul a rămas trei zile cu ochii deschişi şi nemişcaţi.Fraţii l-au scuturat strigându-i: Avva Agaton,unde eşti ? El le-a zis.:Sunt înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Atunci ei îl întrebau: Şi ţie  ţi-e frică părinte?.El zice : M-am străduit cât am putut să împlinesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt şi eu .De unde ştiu eu că faptele mele i-au fost plăcute? Că una este măsura oamenilor şi alta este măsura lui Dumnezeu.. Iar când au vrut să-l mai întrebe, le-a zis :Milostiviţi-vă părinţilor şi nu mai vorbiţi cu mine,pentru că acum nu am vreme. Şi s-a stins cu bucurie. Într-adevăr, în smerenia lui, avva Agaton nu a avut certitudinea mântuirii până în ultima clipă, când însuşi Dumnezeu i-a arătat sfânta Sa faţă. Dar privind cu atenţie şi analizând o întâmplare din viaţa sa ,avem o prevestire a sfârşitului său minunat.Mergând odată avva Agaton să-şi vândă câteva lucruri(din rucodelia sa) a dat peste un schilod la marginea drumului.Acesta îl întreba: Avva unde mergi? În oraş ca să vând marfa, îi răspunde.Acela îi zice :Fă-ţi milă şi ia-mă cu tine. .Bătrânul l-a luat în spinare şi l-a cărat până în oras.Acela i-a zis. Unde-ţi vinzi marfa, acolo să mă pui jos.Şi a făcut întocmai. După ce vindea câte un coş, schilodul întreba. Cu cât l-ai dat? Şi el spunea cu cât.Atunci schilodul îi cerea: cumpără-mi o plăcintă.Şi-i cumpăra .Apoi mai vindea un coş .Şi acela întreba.Cu cât l-ai dat? Cu atât .Cumpără-mi cutare.Şi bătrânul îi cumpăra. După ce şi-a vândut toată marfa şi voia să plece,schilodul îl întreabă. Pleci? Da. îi zice .Atunci fii bun şi du-mă în locul unde m-ai găsit.Şi luându-l în spinare l-a dus în locul de unde îl luase.La sfârşit acela i-a zis.Binecuvântat eşti tu Agaton, de Dumnezeu în cer şi pe pământ.Dar când şi-a ridicat bătrânul ochii n-a mai văzut pe nimeni.Fusese un înger al Domnului care venise să-l

încerce..Aşadar binecuvântat de Dumnezeu în cer şi pe pământ este cel ce face bine şi împlineşte poruncile lui Dumnezeu în orice timp şi în orice loc.În situaţii în care raţiunea şi judecata  omenească îl poate îndemna la reticenţe, la o justificată cumpătare. În iubire dumnezeiască se trăieşte o viaţă creştină mereu vie,ingenioasă,care într-o sfântă trezvie pândeste ocaziile care se ivesc pentru a face fapte bune.Aşa făcea fericitul avva Agaton.Desprins de orice iubire materialnică trecătoare, cu inima aprinsă de dumnezeiescul foc, purta o singură grijă: Aceea de a împlini voia lui Dumnezeu .Acest foc arzător să-l aprindem în inima noastră, având pilda şi rugăciunea Sfântului Agaton.El este lumina care luminează paşii vieţii noastre şi întru care aşteptăm şi vom vedea şi vom întâmpina pe Mirele cel ceresc.