LOADING

Type to search

Ne vorbeste parintele ANDREI COROIAN (XIV): Despre desavarsirea pe calea monahala

Marii duhovnici ai neamului

Ne vorbeste parintele ANDREI COROIAN (XIV): Despre desavarsirea pe calea monahala

Share

Întrebat fiind Sfântul Vasile cel Mare de către Sfântul Grigore Teologul, care este vârful învăţăturii creştine, a răspuns prin cuvintele Mântuitorului: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).
Aşadar potrivit sfântului Vasile, monahismul este vârful sau piscul învăţăturii creştine şi calea cea mai directă spre Dumnezeu. Monahul, urmând Domnului Iisus Hristos în săsăcie, curăţie şi ascultare, se leapădă de sine ( lucrul cel mai greu) şi de tot ce are, începând lupta despătimirii, adică a curăţirii minţii, a inimii şi a trupului. Acest lucru presupune un cadru isihast, favorabil pentru păzirea minţii şi a simţurilor – mai ales a văzului şi auzului, a limbii şi a stomacului, apoi hrănirea sufletului cu rugăciune, studiu şi meditaţia Sfintei Scripturi, priveghere, cumpătare, supraveghere, pentru a respinge gândurile şi tentaţiile rele şi a lucra virtuţile.
S-au scris şi s-au spus multe despre monahism, dar după cum spune părintele Arsenie Papacioc, nu s-au spus îndeajuns. Este o cale de puţini cunoscută şi mai de puţini aleasă.


Îndrăgostiţi de acest mod de viaţă Sfinţii Părinţi şi părinţii duhovniceşti contemporani au elogiat după dreptate monahismul, numindu-l: petrecere cerească, trăire totală, lumina creştinilor (mireni), focul ceresc aruncat de Domnul pe pământ. Sfântul Vasile îl vede pe monah numai ochi, asemeni Heruvimilor, şi numai flăcări, asemeni Serafimilor, zburând împrejurul Domnului slujindu-L şi slavoslovindu-L. Mai spune el: ochii monahului sunt fecioria de trup şi de gând, iar aripile sufleteşti sunt: smerenia, supunerea, ascultarea, necârtirea, dragostea, blândeţea, răbdarea, postirea, privegherea, rugăciunea, ocărârea de sine, nerăutatea1. Sfântul Siluan Athonitul, vede şi el rostul monahului ca: „rugător pentru lume”2- sfătuindu-l să urmeze exemplul Maicii Domnului(în sfânta sfintelor), stăruind în rugăciune pentru sine şi pentru lumea întreagă. Un mare gânditor şi trăitor contemporan Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, scrie că monahul ar trebui să fie ca o tijă de oţel, care arde cu o temperatură de trei sute de milioane de grade3.
Dacă ne gândim la tâlcuirea pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o dă cuvântului „neîncetat vă rugaţi” (I Tes 5, 7): „Să te lipeşti de Dumnezeu cu mintea şi cu inima, cu evlavie şi cu mare dor”4, putem spune că iubindu-L şi dorindu-L pe Hristos, monahul caută ca prin toate acţiunile,cuvintele şi gândurile lui să se slăvească şi să fie iubit : Dumnezeu. Monahi sau oameni cu vocaţia monahală – căci pot fi trăitori şi în afara zidurilor mânăstirii – au fost mai mulţi întrecut sunt şi astăzi şi vor fi până la sfârşitul veacurilor.

Secolul XX în ciuda ateismului ştiinţific programat , a fost luminat de mari personalităţi duhovniceşti. Este îndeajuns să pomenim doar câţiva mai cunoscuţi, pe: părintele Cleopa, părintele Dumitru Staniloae, cei doi părinţi Arsenie Boca şi Papacioc, părintele Galeriu, Daniil Sandu-Tudor, Sofian Boghiu şi mulţi alţii, care fiecare au fost apropiaţi şi iubiţi de Dumnezeu, de la Care au primit mari daruri pe care le-au împărtăşit nouă din belşug şi încă şi astăzi ne veselim de lumina vieţii şi de sfaturile lor.
Dar cred totuşi,că cel care a găsit calea cea mai directă către Dumnezeu, atingând desăvârşirea pe calea monahală, a fost Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.
Da, el „românul sfânt în Ţara Sfântă” cum spunea cineva, este cea mai vie şi mai frumoasă icoană a monahismului românesc, din secolul de curând apus.El este cinstit şi iubit oriunde în lumea ortodoxă. La Ierusalim î-i simţi prezenţa sfântă , binefăcătoare şi binecuvântată , cum te însoţeşte pe urmele Mâmtuitorului Hristos. În Sfântul Munte parcă î-l găseşti la ceas de taiană şi rugăcoiune cu marii pusnici atoniţi. La Moscova face minuni şi se simte ca acasă întrre evlavioşii noştri fraţi de credinţă de la răsărit. În Grecia este cinstit şi iubit poate precum la noi sfânţii Nectarie, Ioan Rusul sau Efem cel Nou.


Citind şi contemplând cu ochii duhului viaţa şi faptele lui, te minunezi, te uimeşti şi te bucuri. Cu nimic nu se deosebeşte marii sfinţi din vechime, în naştere din părinţi curaţi şi sfinţi, are parte de o creştere exemplară, în evlavie, în curăţie şi bucurie sfântă, de către o bunică cu dor pustnicesc şi ceresc. Dar, mai mult, s-a învrednicit de un har dat la puţini chiar şi dintre sfinţi.Copilul acesta curat şi sfânt din pântece, a băut atâta suferinţă şi atâtea lacrimi în durerea lui, că nimeni dintre oameni nu la-r fi putut mângâia.Orfan de mamă de la un an şi de tată de la doi, n-eîmplinind nici zece(ani)cân plecacă cătree cer şi sfânta Lui bunică, care la crescut ca o mamă dulce,a rămas singur pe lume.Dar , L-a văzut pe Domnul înviat cu trup de Slavă, după ce a auzit „glasul maicii din mormânt” cum mărturiseşte în poezia Micul Orfan5 şi această vedere a Lui Dumnezeu(la nici 10 ani) la maturizat duhovniceşte cum alţii trăind o viaţă, nu ne putem nici măcar închipui.
Tot Domnul, prin glasul Său,duă ce aterminat liceul, l-a chemat la viaţa cea monahicească, în Marea Lavră a Neamţului. Această vedere a Domnului Hristos, de copil l-a făcut să se încredinţeze, „milei sfinte”, Părintelui ceresc, gândind şi lucrând numai după voia lui Dumnezeu.Nici vorbă omenească nu la mângâiat vreodată, decât glasul clopotului ascultat în turlă şi galsul Domnului auzit în inimă. Chiar ca novice se comportă ca un desăvârşit. Ni se spune că în perioada de noviciat,la Mânăstirea Neamţ, era: „ Smerit, tăcut, ascultător, povăţuitor fraţilor şi tuturor de folos”6. Prin trăirea sa era călugăr înainte de a fi călugărit, duhovnic cu har de doctorie sufletească şi trupească înainte de a fi hirotonit şi hirotesit.. În dorul său după Cerescul Ierusalim, în dorul de a-L revedea pe Domnul, a plecat în Ţara Sfântă, în Palestina şi Israel.
Şi aici a fost model de trăire tuturor celor care l-au cunoscut sau i-au ascultat poveţele vorbite sau scrise. Model de ascultare, model de curăţie, model de sărăcie, model de răbdare în necazuri şi boli, model în iubire de fraţi şi de străini, de milă şi iubire faţă de vrăjmaşi şi păgâni, încât ajunse iubit şi de beduinii arabi.
Nu mult a peregrinat în drumul său spre cerescul Ierusalim. Zece ani în Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, şapte ani în Schitul Românesc al Botezătorului de la Iordan şi alţi nouă în peştera Sfintei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu. În peşteră şi-a desăvârşit alergarea, aici a unit pământul cu cerul, a împăcat lumea cu Dumnezeu. Nu numai oamenii, ci şi animalele, păsările, i-au devenit fraţi. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu îi era soră, era mistuit de iubire şi dor dumnezeiesc.


În ajunul praznicului „Schimbarea la Faţă” a anului 1960, cunoscându-şi dinainte data plecării, pe care a şi însemnat-o pe peretele peşterii, cu iubirea lui Hristos în suflet şi trup, s-a mutat acolo unde-i era dorul.
Sfântul Siluan ne spune că cel care are harul lui Dumnezeu şi iubirea Lui în suflet şi trup – treapta cea mai de sus a iubirii, acel trup nu va mai putrezi, ci se va preface în sfinte moaşte.
Trupul Sfântului Ioan curăţit de orice patimă, nu a fost dat putrejunii. După douăzeci de ani, când a fost dezgropat, în anul 1980, parcă dormea de câteva ore.
Dumnezeu l-a proslăvit şi S-a proslăvit în Sfântul Ioan. De atunci şi până astăzi , se proslăveşte mereu prin minunile ce se fac la moaştele Sfântului. El a fost canonizat de către Sfântul Sinod al B.O.R. în anul 1992.
Cum am spus la începutul acestor rânduri, Sfântul Ioan este cea mai vie şi frumoasă icoană a monahismului românesc contemporan. Despărţindu-se de toţi, s-a unit cu noi toţi prin Harul lui Dumnezeu, unindu-ne şi pe noi cu Dumnezeu aşa cum a făcut Sfântul Antonie şi alţi mari părinţi ai pustiei pe care i-a urmat.
Ne întrebăm cu ce ajută omenirea Sfântul Ioan sau oricare altul asemenea lui, sau ce realizează cel care se leapădă de toate pentru Dumnezeu retrăgându-se în pustie. Răspundem: în primul rând primeşte el însuşi prin curăţie, primeşte bucuria şi pacea cerească în suflet, iar apoi darul de a ajuta şi după moarte, pe cei care i se roagă. Sfântul Ioan este alături de sfnţii închisorilor cea mai puternică mărturie oertodoxă contemporană.Desigur prin scrierile lui, Sfântul Ioan ca şi alţi sfinţi îndeamnă şi ne ocroteşte pe calea sfinţeniei.Dar mărturia lui cea tare este viaţa lui . Această mărturie a sfinţeniei ortodoxiei, prin viaţa lui, neputerezirea trupului, a moaştelor lui, este mărturia care nu se poate măsura în cuvinte omeneşti, şi care vine de la însuşi Dumnezeu , Care nu poate avea pe pământ o prezenţă mai vizibilă şi mai palpabilă chiar, decât aceia arătată prin sfinţii Săi. Minunat este Dumnezeu în sfinţii Săi, minunat este Sfântul Ioan Iacob îndumnezeitul. Într-o lume care din neştiinţă şi din nepăsare alunecă cu bucurie demonică pe topoganul degradării şi al autodistugerii, ce mărturie a prezenţei lui Dumnezeu,proniatoare şi iubitoare , poate fi, decât moştele unui sfânt. Prezenţa sa îndumezeită şi înmiresmată, care să ne vindece şi să ne lumineze trupul ,sufletul şi mintea .
O frumoasă rugăciune care o găsim la sfârşitul Acatistului,ne ajută extraordinar să facem o legătură cu Dumnezeu în duh şi în adevăr, prin mişlocirea acestui sol şi mişlocitor al neamului românesc la tronul Preasfintei Treimi.
„Sfinte Părinte Ioane, cel ce din pruncie ai fost orfan de părinţi, ajută cu rugăciunile tale pe cei orfani, ca să găsească iubirea Părintelui ceresc; cel ce ai fost frate şi vieţuitor în mânăstire, ajută-ne să vieţuim oriunde ca fraţi întru Hristos; cel ce ai făcut din dorul de pustie dor de cerul sfânt, ajută-ne cu rugăciunile tale să căutăm sfinţirea sufletelor noastre pustiite de păcate; cel ce ai fost mult nevoitor, ajută pe cei ce se nevoiesc în dreapta credinţă să împlinească poruncile lui Hristos în viaţa lor; cel ce ai fost fierbinte rugător către Dumnezeu, întăreşte rugăciunile noastre, sporind râvna şi evlavia în Biserică; cel ce ai dorit a vieţui în Ţara Sfântă, ajută-ne să sfinţim locul în care trăim, chemând pururea pe Duhul Sfânt să sălăşluiască întru noi; cel ce ai coborât prin rugăciunile tale cerul în peşteră, roagă-L pe Hristos să încălzească şi să lumineze cu iubirea Sa peştera inimilor noastre îndepărtate de El; cel ce încă din lumea aceasta ai simţit bucuria şi pacea vieţii veşnice, roagă-L pe Tatăl ceresc să ne dăruiască bucuria şi pacea Împărăţiei Sale.


Sfinte Părinte Ioane, păzeşte pe bătrâni în dreapta credinţă, pe tineri în viaţa curată şi pe copii în iubire de Dumnezeu şi de părinţi. Ocroteşte-i cu rugăciunile tale pe săraci şi pe bolnavi, pe văduve şi pe orfani, pe călători şi pe cei robiţi.
Fereşte ţara noastră de primejdii şi necazuri şi roagă-te pentru întreg poporul bine-credincios, ca împreună cu tine să preamărească, prin credinţă şi fapte, pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”7Această rugăciune ca şi întreaga slujbă a Acatistului, ne arată lucrarea mijlocitoare a Sfântului Ioan în faţa lui Dumnezeu, şi ocrotirea sa.
Ea ne mângâie, ne întăreşte, ne bucură şi ne întăreşte în iubirea Lui Dumnezeu Care ne luminează, ne călăuzeşte pe calea către El, spre împărăţia Sa prin sfinţii Săi.Iar noi, călugări şi creştini ortodocşi români într-un mod privilegiat prin Sfântul Ioan. Sunem călăuziţi pe cărarea cea dreaptă a Împărăşei cereşti.
Am dori ca aceste rânduri în cinstea Sfântului Ioan, să reaprindă în sufletele noastre dragostea de Dumnezeu, dorul de El, de a fi împreună cu El, precum şi dragostea şi dorul după Sfântul Ioan Iacob Românul, care acum se bucură în cer.
Ne rugăm Lui Dumnezu să dea tuturor harul Său , înţelepciune,putere şi răbdare pentru rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Ioan Iacob şi ale Maicii Domnului al cărui ocrotit ales a fost.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *