Ne vorbeste parintele ANDREI COROIAN: Gânduri duhovniceşti la începutul Postului Crăciunului

A inceput postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului, cum i se mai spune, timp în care cu mult dor şi duhovnicească bucurie ne pregătim să-L întâmpinăm pe dumnezeiescul Prunc, pe veşnicul şi dumnezeiescul Fiu făcut Om. Anul acesta o facem cu un spor de credinţă, după un sfârşit de toamnă cu multă încărcătură de har şi cerească binecuvântare. Au venit pentru a doua oară în Ţară şi prima oară moaştele Sfinţilor împăraţi Consatantin şi Elena, eliberatorii creştinătăţiim care au reaprins în noi credinţa şi iubirea faţă de Hristos. Sfânta Sa Maică ne-a bucurat, îndulcit şi mângâiat cu prezenţa sfintei sale icoane Prodromiţa de la Sfântul Munte al Atonului.

An de an i-am prăznuit pe sfinţii ardeleni care au trăit,au mărturisit şi au apărat credinţa în vremuri mult mai grele de decât cele pe care le trăim. Cât de luminoşi,de plini de credinţă, de iubire şi alte virtuţi au fost. Cu câtă mărinimie şi neosteneală au lucrat în ogorul Bisericii şi Neamului, slujind şi jerfindu-se lui Dumnezeu şi oamenilor.

Am putea acum să ne amintim cu cuvintele marelui mitropolit Andrei Şaguna de Praznicul Naşterii Domnului, al cărui Post îl începem:

„Nu este nici o familie de creştin care nu s-ar bucura şi nu s-ar lumina duhovniceşte de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos… Mărimea şi sfinţenia zilei de astăzi este aşa de puternică încât mâhniţii nu mai simt astăzi nici o durere; săracii nu mai simt sărăcia lor; învrăjbiţii nu mai vor să ştie de duşmănie; stăpânii se milostivesc de slugile lor. Cauza acestor simţiri mângâietoare este naşterea Pruncului dumnezeiesc, care a adus pentru cei mâhniţi mângâiere, pentru cei săraci săturare, pentru cei învrăjbiţi împăcare, pentru stăpâni umilinţă, iar pentru slugi ascultare”.

Marea bunătate a lui Dumnezeu, iubire şi milă faţă de oameni se arată în aceste cuvinte, dar în acelaşi timp şi marea răspundere a omului faţă de darurile primite. Ne-am obişnuit să credem că postul este un doar un alt regim alimentar, ceva mai multă abstinenţă, mai multă osteneală în rugăciune, mai multă priveghere, mai multă cântare duhovnicească, mai deasă spovedanie şi cuminecare, mai multă citire a cărţilor sfinte;adevărat este, toate acestea sunt bune foarte şi folositoare.
Dar esenţa postului, a perioadei lui, a rugăciunilor făcute, a întregii noastre vieţi duhovniceşti este lepădarea de sine. Renunţarea la orice fel de manifestare a egoismului în gând, în cuvânt şi în faptă, sub multiplele lui forme şi practicarea altruismului,a dăruirii de sine, a jertfirii de sine.

Aceasta este viaţa trăită pe pământ de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a arătat o totală lepădare de Sine şi în acelaşi timp o totală dăruire de Sine. Născut şi trăit în sărăcie, în umilinţă şi în osteneală, a arătat îndelungă răbdare în bătăile, scuipările şi chinurile la Care a fost supus, cu iubire iertându-I şi rugându-Se pentru ucigaşii Săi, care L-au răstignit pe Cruce cu ocară.

Maica Domnului a arătat aceeaşi lepădare de sine din pruncia ei. La vârsta de tei ani dusă la Templu, ea nu plânge de dorul părinţilor, cum ar fi fost firesc, ci zboară ca o porumbiţă duhovnicească, urcând treptele templului până în braţele marelui arhiereu Zaharia. Noaptea o petrecea în rugăciune în Sfânta Sfintelor, de dragul lui Dumnezeu, iar ziua muncea de dragul şi spre folosul oamenilor. Aceasta a fost toată viaţa ei: muncă şi rugăciune, dăruire şi jertfelnicie, alinarea şi mângâiere pentru cei oropsiţi. Veşnică fecioară şi fiică ascultătoare a Tatălui ceresc, veşnică mireasă nenuntită a Duhului Sfânt şi veşnică Maică a Fiului şi a tuturor următorilor Lui.

Câte lacrimi nu varsă până astăzi sfânta Fecioară, câtă stăruinţă în rugăciunile ei mijlocitoare la Sfânta Treime, câtă revărsare de milostivire şi bunătate către mii şi milioane de creştini care îi cer ajutorul în boli, în neajunsuri, în cruntă sărăcie şi în ceas de moarte.

Niciodată Maica Domnului n-a vrut să stie altceva, decât de Dumnezeu pe Care L-a cuprins în fiinţa ei preacurată

Dar în acelaşi timp miloasa poartă a inimii ei este mereu deschisă nouă pământenilor.
Aşa au trăit toţi sfinţii: practicând postul, rugăciunea şi milostenia într-o totală lepădare de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur, dăruit de Dumnezeu cu mulţime de daruri, toată viaţa lui plină de prigoane şi nedreptăţi o jertfeşte cu mărinimie lui Dumnezeu şi oamenilor. Dacă vremea cât a fost monah a jertfit-o în rugăciuni necurmate de zi şi de noapte şi postiri extreme, viaţa preoţească şi arhierească o jertfeşte lui Dumnezeu şi oamenilor. Câtă râvnă, osteneală şi nopţi de rugăciune nu a jerfit în apărarea poporului antiohian atunci când, în urma profanării statuii imperiale, era ameninţat cu moartea, iar cetatea Antiohiei cu distrugerea.

Dacă geniul său oratoric este inegalabil, şi dragostea sa jertfelnică este pe măsură. Cu cătă iscusinţă şi înţelepciune a organizat apărarea cetăţii, insuflând în monahi, preoţi, patriarh şi popor ideea că prin rugăciune, post şi încredere în Dumnezeu împăratul Teodosie poate fi îmblânzit, ceea ce în cele din urmă s-a şi întâmplat. Această disponibilitate de jertfă nu-l va părăsi niciodată, până la moartea s-a martirică.

Când se afla exilat de împărăteasa Eudoxia, mângâia prin scrisoare pe un ucenic al său, episcopul Chiriac, spunându-i: „Nu te mâhni dar frate Chiriac, că eu când eram izgonit din Constantinopol nu purtam grijă de nici una din acestea, ci ziceam în sinea mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. De vrea să mă taie cu fierăstrăul, să o facă, am pildă pe proorocul Isaia. De vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona.

De-i este voia să mă bage în groapă, am pe Daniil aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul Mucenic, care a pătimit aceasta. De va vrea să-mi ia capul, am pe sfântul Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, să o ia dacă o am, că gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce”. Prezentându-i apoi şirul de suferinţe nedrepte din viaţa Domnului, ale apostolilor, îi descrie apoi propriile sale suferinţe şi-l îndeamnă să se bucure. Iată adevărată lepădare de sine.

Îl durea doar surferinţele celor ce au suferit din iubire pentru el: preoţi, episcopi şi monahi. Iată adevărată jerfire de sine pe care o găsim în sfinţi şi în părinţii noştri. „O mamă trăieşte pentru fericirea altora, bucuria nu o află întru sine, ci în ai săi; dacă vede năpăstuiri venite asupra copiilor ei, simte dureri cumplite în inima ei de mamă, neaflând odihnă până nu îndepărtează nenorocirea. Dacă cineva se îmbolnăveşte din casa ei, câte nopţi nu doarme, câte mii şi câte sute de mii de lacrimi nu varsă din inima ei. Când alţii dorm, ea priveghează rugându-se, păzind mişcarea şi răsuflarea fiului ei. Numai Dumnezeu ştie viaţa cea grea a unei mame şi puţini dintre noi o preţuim după cuviinţă”, scrie marele şi sfântul mitropolit Andrei Şaguna. 

În orice suflet omenesc, în ascuns sau la arătare, tăcut sau mărturisit, sălăşluieşte dorul de Dumnezeu,de Mirele ceresc Iisus, precum şi nostalgia după fericita stare împreună cu El în grădina Raiului. Nu există o bucurie mai mare ca reîmpăcarea omului cu Dumnezeu, a făpturii cu Făcătorul său.

Aceasta implică lepădarea şi jertfirea sinelui egoist căzut în animalitate şi materialitate, mulţumit cu pseudofericirea lumii acesteia. Lepădarea aduce libertatea de a răspunde cereştii iubirii a Sfintei Treimi întrupate în Hristos Domnul, iar jertfirea ne dă putinţa de a trăi mereu impreună cu El prin harul Sfântului Duh, în sfântă Biserica Sa, Post cu sufletul şi cu trupul de la răutăţi, rugăciune şi cântare, milostenie şi iubire, spovedanie şi împărtăşanie, toate având un singur scop: curăţirea, luminarea şi sfinţirea sufletului, şi mai ales unirea lui cu Iisus Hristos Dumnezeu în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Aşa, doar aşa perioada postului va fi rodnică, iar praznicul Naşterii cerescului Prunc duhovnicească bucurie, pace şi sporire personală şi lăuntrică încredinţare a vieţii celei nesfârşite şi fericite.