LOADING

Type to search

Ne vorbeste pr. Andrei COROIAN (III): Postul si rugaciunea

Marii duhovnici ai neamului

Ne vorbeste pr. Andrei COROIAN (III): Postul si rugaciunea

Share

Postul şi rugăciunea sunt cele dintâi îndeletniciri ale omului, tot atât de vechi precum omul însuşi. Despre ele nu ştiu dacă am putea spune ceva nou, de când este omenirea se practică şi se vorbeşte, trebuie doar mereu înnoite în conştiinţa noastră şi mai ales în trăirea noastră duhovnicească.

            Postul este întâia poruncă dată omului în rai, primul test de ascultare, de încercare a iubirii omului faţă de Făcătorul său.

            Prin interzicerea de a nu mânca dintr-un anumit pom (Facere 1, 29) dintr-unul singur, se înţelege prima treaptă a postului, şi anume de a nu mânca până la săturare, urmând apoi urcarea pe trepte mai înalte, până la hrănirea doar cu darul lui Dumnezeu, cu Sfânta Împărtăşanie, cum au ajuns unii dintre Sfinţi (Ex. Sfântului Paisie cel Mare).

            Rugăciunea, chiar dacă nu citim în Scriptură că ar fi fost o poruncă, se înţelege că era o îndeletnicire a strămoşului Adam. El vorbea cu Dumnezeu, se desfăta de vederea frumuseţii Lui, simţea iubirea Lui, era fericit de comuniunea cu El..

            Pentru omul reînnoit – creştinul, răscumpărat de Hristos, îmbrăcat în El prin harul Sfântului Botez, pecetluit cu pecetea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii, postul şi rugăciunea sunt arme ale dreptăţii (Efeseni 6, 13) arme împotriva diavolului, prin care biruieşte gândurile şi faptele rele şi se întăreşte în fapte bune.

            Postul şi rugăciunea sunt crucea pe care trebuie să o ia tot creştinul, lepădându-se de sine şi urmând lui Hristos, pe calea poruncilor Lui, pe calea spinoasă, dar şi plină de mângâieri duhovniceşti a ascezei.

            Părintele Arsenie Boca spunea că postul şi rugăciunea îşi au temeiurile adânci în Taina Sfântului Botez şi explica astfel: „Adâncul Fiinţei noastre se îmbracă cu Hristos. În acest adânc al minţii, sau altar al inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţuri. De aici puterile potrivnicului prin patimi, se silesc să prindă din nou voinţa omului în mrejele lor”[1].

            De aceea trupul nu poate fi stăpânit decât prin cumpătare şi post. El nu ştie nici de convingeri nici de legi spirituale. Pofteşte mereu împotriva duhului (Romani 8, 7) este unul dintre cei trei mari vrăjmaşi ai lui (1 Ioan 2, 15).

            Postul este abstinenţă, cumpătare, stăpânire de sine. Postul cel desăvârşit, este o lepădare totală a răului, a păcatului, o subţiere şi împuţinare treptată a alimentaţiei, dar mai ales păzirea minţii şi a simţurilor, lepădare nu doar a faptelor, ci şi a cuvintelor, gândurilor, priveliştilor păcătoase şi a lucrurilor deşarte, care nu ajută cu nimic la mântuire.

            Un adevărat post este cel poruncit de Mântuitorul, adică o postire cu bucurie de dragul Lui: „Unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 17) are înţelesul duhovnicesc al cuvântului: „ unge capul tău” este unge mintea ta cu harul Duhului Sfânt, cu gânduri bune, cu gânduri şi cugetări sfinte, iar faţa ta o spală cu lacrimi, curăţeşteţi simţirile de orice întinăciune (scrie Sfântul Nicolae Velimirovici)[2].

            Iubirea lui Dumnezeu nu poate să fie cunoscută fără renunţare la sine, fără post şi rugăciune, fără iertare, şi fără de jertfă.

            Toţi sfinţii şi oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, s-au îndeletnicit necontenit cu postiri şi rugăciuni. Prorocul Moise a postit şi s-a rugat patruzeci de zile şi astfel s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu şi de primirea tablelor Legii. Prorocul Ilie de asemeni a postit şi s-a rugat patruzeci de zile încuind cerul trei ani şi şase luni. Prin post, profetul Daniil a astupat gurile leilor, Isaia a fost ridicat cu mintea la cer, Zaharia şi Elisabeta au dobândit prunc pe Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Ioachim şi Ana, pe Maica Domnului.

            Mântuitorul a postit patruzeci de zile la începutul misiunii Sale, Maica Domnului petrecea în post şi rugăciune în Templu, Apostolii au postit adesea, Ierarhii, Cuvioşii şi Mucenicii, toţi au iubit postul.

            Creştinii postesc cele patru posturi: al Naşterii Domnului, al Paştilor, al Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli, apoi miercurile şi vinerile de peste an, înălţându-se prin aceasta  către dragostea lui Dumnezeu.

            Postul merge în strânsă unire cu milostenia, dar mai ales cu rugăciunea. Ele sunt nedespărţite.

            Rugăciunea, surata postului, este cea mai mare faptă bună a creştinului, care duce la iubire, la pace, la bucurie, şi la alte daruri ale Duhului Sfânt. Rugăciunea este „Împărăteasa virtuţilor”; după Sfinţii Părinţi, „este susţinătoarea lumii, maică şi în acelaşi timp fiică a dragostei”(Sfântul Ioan Scărarul), simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa personală, „o laudă care aduce lui Dumnezeu mulţumiri” în bucuriile şi în necazurile vieţii. Este cheia Duhului Sfânt prin care se deschide Uşa Tatălui. Cine se roagă, îl are pe Duhul Sfânt, părinte, prieten, ajutător şi îndrumător al vieţii sale. Rugăciunea este răspunsul la toate întrebările ce frământă sufletul omului, Duhul Sfânt fiind izvorul şi vistieria înţelepciunii şi a ştiinţei.

            Rugăciunea, trăirea duhovnicească, este taina necunoscută lumii moderne şi post- moderne, dar este totuşi singura cale de a ajunge la fericire şi isihie, pe care toţi o caută şi o doresc.

            Pentru a fi fericit, trebuie să te rogi în toate împrejurările vieţii, să simţi pretutindeni prezenţa Lui şi împreună-lucrarea cu El.

            Acest adevăr a fost experimentat şi poate fi experimentat până la sfârşitul lumii. Revelator în acest sens, este cuvântul Sfântului Grigore de Nissa, despre rugăciune. „Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţire de pomenire a răului, dezrădăcinarea invidiei, înlăturarea nedreptăţilor, îndreptarea necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinaţi, stăruinţa în împăcare. Este pecetea fecioriei, credinţa în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, apărarea celor prigoniţi, mângâierea celor întristaţi, uşurarea celor legaţi, veselia celor ce se bucură, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătoarea zilei de naştere, însoţitoarea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, bucuria în cele de faţă şi arătarea celor viitoare”[3].

            Perechea aceasta, postul şi rugăciunea, nu sunt altceva decât viaţa în Duh, îmbrăcare în iubirea dumnezeiască, în „iubirea Sfintei Treimi”, care „ rabdă-ndelung […] şi nu se trufeşte, nu se îngâmfă, nu invidiază […], pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea niciodată nu se trece” (I Cor 13, 4-8), ea este începutul învierii noastre şi trăire anticipată a vieţii veşnice. AMIN.                 

                                                           



[1] Gândirea Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

 

[2] Predici, Ed. Ileana, Bucureşti 2006.

 

[3] Sfântul Grigore de Nissa, P.S.B.nr.29, Editura I.B. al B.O.R. Bucureşti, 1982.

Arhim. Andrei COROIAN

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *