LOADING

Type to search

O amintire cu parintele Mina Dobzeu

Marii duhovnici ai neamului

O amintire cu parintele Mina Dobzeu

Share

  Mi-am adus aminte de o întâmplare deosebită petrecută acum câţiva ani la Mânăstirea    Sâmbăta de Sus. Am fost invitat ca moderator al unui simpozion, în organizarea revistei „Porunca iubirii” din Făgăraş. Învitaţii erau cu toţii oameni deosebiţi. Prezentări de teme incitante mai ales legate de identitatea neamului nostru românesc. Mai aprinse erau însă dezbaterile. Fiecare participant dorea să-şi spună punctul de vedere legat de o anumită temă, acest fapt presupunând şi inevitabile contradicţii. Nu apuca cineva să-şi motiveze atitudinea, că un altul intervenea direct, răzbit şi uneori chiar pe un ton mai agasant. Un singur om, un călugăr la vreo şaptezeci de ani, stătea într-un colţ al sălii şi asculta cu atenţie. Uneori aveai impresia că aţipeşte, deşi ochii săi stăteau întredeschişi şi scrutau sala de conferinţă. Nu intervenea deloc. Asculta aprins de o pace sublimă şi fiind el însuşi parcă un monument al soemnităţii. Călugărul se numea Mina Dobzeu şi era preotul care în închisoarea comunistă de la Aiud la botezat pe Nicolae Şteinhardt. 
În cele din urmă cineva şi-a adus aminte de el şi ia dat cuvântul. A vorbit liniştit, calm, frumos şi la obiect. Dincolo de cele spuse, am avut revelaţia unui om la locul său, politicos, reţinut de la impulsuri şi fără dorinţă de a epata ceva din cunoştinţele sale. A vorbit doar atunci când a fost întrebat, a ascultat pe alţii fără a-i contrazice, a tăcut cu o putere de stăpânire excepţională, s-a ridicat deasupra tuturor, chiar dacă în faţa sa se discutau probleme urgente şi capitale pentru credinţa şi teologia noastră. La prima vedere acest mare duhovnic părea că nu ştie nimic deosebit, în fapt el găsise esenţa vieţii, tăcerea…
    Morala acestei aparent banale întâmplări este că din nefericire astăzi vorbim foarte mult şi facem foarte puţin. Avem darul oratoriei, al băgării în seamă şi al intervenţiilor, cred că cu atât mai mult cu cât faptele noastre sunt puţine. În lipsă de fapte vorbim şi vorbim foarte mult…







Apel la tăcere
Aşează pe inimă ape,
Nu spune nimic ce te doare,
Misterul divin să te-adape,
Tăcând să păşeşti pe cărare.
Izvorul vorbirii să-ţi fie,
Abia intuit între pietre,
Şi numai în clipă târzie,
Din şoapte să curgă o zestre.
De când omenirea rosteşte,
În valuri şi vuiet cuvântul
Din ceruri nimic nu primeşte,
Ci-şi sapă în tină mormântul.
Şi iată ce stare de spirit,
E goală şi tristă pustia,
Trăim doar în carne, empiric,
Uitând să vestim mântuirea.
De aceea sunt rari cei de stâncă,
Asceţii tăcerilor crunte,
Şi rana e veche,adâncă,
Şi nu mai găsim nici o punte.
Aflarea în treabă e modă,
Văzduhul e plin de iluzii,
Soluţie, calmă, comodă,
De-a crede firesc în confuzii.
Aşa că din versuri stinghere,
Mai mult lăcrimate în sfere,
Vă cer un adaos la himere,

Tăcere, tăcere tăcere.

 

Catalin Dumitrean

 

dumitreancatalin@yahoo.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *