Părintele Adrian Făgeţeanu: „Viaţa mea. Mărturia mea”

Viata mea

Părinte, v-aţi născut pe 16 noiembrie 1912… Vă rugăm să ne vorbiţi despre părinţii dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, preotul Mihail, şi mama Aurora, din Deleni…

Aş putea să vă spun ceva…

Să începem cronologic, dacă aţi fi de acord.
De când eram mic, sau de când?
Da. Sau, dacă ştiţi şi despre strămoşii lor, din Bucovina.

Da, vă spun. Tatăl meu s -a numit Mihail. El mi- a povestit odată, plângând, ceva din viaţa lui. La 5 ani i- a murit mama, iar la 8 ani i a murit tatăl. Dar el avea un frăţior cu doi ani mai mic ca el. Iar frăţiorul plângea să-i dea papa. De unde să -i dea, dacă nu avea nici tată, nici mamă? Nici el n- avea ce mânca, ce să-i dea frăţiorului? Şi atunci, ce i- a venit în minte lui taică meu, când era copil şi el? Mi- a spus el, plângând, că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului, şi a vorbit cu Mântuitorul aşa: „Doamne, Doamne! Tanti Ileana are vacă, mătuşa de dincoace de gard are capră, cealaltă are cutare… Doamne, dă mi şi mie ceva, ca să dau papa la frăţior!” El spunea că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului şi a vorbit cu El, cum am vorbit eu, o dată, cu Ştefan Vodă la Putna. Tot direct am vorbit, nu prin translator, şi i- am spus: „Măria Ta, ce ai făcut de i- ai putut birui pe tătari, pe unguri, pe mahomedani, pe toţi, şi noi, românii de acum, suntem robii jidovimii?” Aşa i- am spus lui Ştefan, la mormânt, copil fiind – elev de liceu. Directorul ne-a dus cu tot liceul în excursie la Putna.

Şi [Ştefan Vodă] v- a răspuns?

N -am auzit cu urechile astea.

Cum i- a răspuns Mântuitorul tatălui dumneavoastră, când s- a rugat atunci?

Vă spun, vă spun… El s- a rugat dimineaţa, când plângea fratele lui să- i dea papa. Seara, aude bătăi în poartă. Şi a ieşit la poartă să vadă cine bate, ce vrea. Erau vreo patru persoane la poartă, şi i-au spus: „Măi, Mihai, uite ce- i, tatăl tău a fost meşter zidar, el ne a învăţat zidărie pe toţi. (Pe atunci nu dădea instituţia certificate – care- i lucrător, care- i calfă, care- i meşter, ci meşterul dădea diplome.) El ne- a învăţat să facem şi treabă, el ne- a dat şi diplome fiecăruia din noi. Şi noi azi am terminat de zidit o şcoală mare, mare de tot, într- o mahala a Cernăuţilor – şi atunci era obiceiul că nu- ţi dădea în rate banii, ţi- i dădea la recepţie –, şi am primit fiecare o sumă mare. Meşterul, cea mai mare, calfa – a doua, lucrătorii de rând atâta… Şi noi ne- am dus întâi unde se merge când primeşti bani”. Unde se merge?

La orfani… La bancă…

Nu, întâi la restaurant! Nu sunteţi realişti! Sunteţi extratereştri… „Ne- am dus la restaurant şi a durat cam mult, că şi noi am avut bani mulţi.” Şi nu erau nişte sfrijiţi, erau sănătoşi, nu? Şi încăpea în ei şi rachiul şi berea. Era mai mare consumul de bere, erau fabrici foarte bune. „Şi am băut, am băut, şi la urmă, unul din noi a spus: «Măi, noi am încasat atâţia bani datorită învăţăturii pe care ne- am primit- o de la bătrânul care a murit. Şi uite, copiii lui nu au pe lume nici măcar un protector»”… Cum se dă la copiii minori. Şi zice: „Hai, ce să facem?” Şi unul din ei a propus: „Hai să mergem în târgul de vite!” S- au dus în târgul de vite, dar se făcuse seara de acuma, târziu. Vitele bune erau toate vândute. Şi a rămas o vacă slabă, bătrână, pe care nu voia s- o cumpere nimeni. „Şi atunci noi am profitat că n- a cumpărat- o nimeni, ca să lase din preţ”. Şi a lăsat din preţ. Ştiţi ce s- a întâmplat cu şvabul care a dus să vândă vaca?

Nu!

Cum nu ştiţi? Oameni în vârstă, majori, şi nu ştiţi?! Un şvab, când a văzut că vaca lui bătrână începe să îi împungă pe copii, singura soluţie era să o vândă, nu? S- a dus în târgul de vite şi întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „De ce o vinzi?” „Păi, e şi rea, împunge copiii, şi dă puţin lapte, şi cutare…” – motive pentru care să o vândă. Un oltean zice: „Măi, tu nu ştii să vinzi vaca, dă- mi s -o vând eu!” Întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „N- am cu ce o hrăni! Dacă aş hrăni- o, n- ar fi aşa slabă ca acuma!” „Dar dă lapte?” „Cum să nu dea? Dacă- i dai mâncare, trebuie să dea lapte!” „Dar nu- i rea?” „Dar cum să fie rea? Dacă atâţia ani am ţinut- o, n- am ţinut- o de rea, nu?” Şi şvabul, auzind ce frumos vorbeşte ăla de vacă, zice: „Măi, în cazul ăsta n- o mai vând!” Reclama e sufletul comerţului, nu? Şi tata aude bătăi la poartă, şi ăia îi spun: „Uite, tatăl tău ne- a învăţat meserie, noi azi am luat banii. Am mers cam târziu în târg, n- am găsit o vacă mai tânără. Tu n- ai unde s- o paşti, dar uite, pe toate şanţurile e plin de iarbă. O paşti prin şanţuri. Uite, ţi- am adus şi funie, s- o duci. Îţi iei şi un băţ în mână, când ea merge prea repede s- o mai potoleşti. Şi o rogi pe tanti cutare, din vecini, s -o mulgă, că tu nu poţi s- o mulgi, nu?

I- a ascultat Dumnezeu rugăciunea, nu?

Tata spunea, plângând, că aşa e adevărul. Mi- a mai spus ceva: că învăţătorul din suburbia Cernăuţilor, de unde locuia el, când a văzut că el n- are ce mânca, dar la şcoală are note foarte bune, a spus la băieţii bogătaşilor care nu învăţau: „Mă, voi o să rămâneţi repetenţi, că nu- l luaţi meditator pe Mihail”. Şi l- a trimis ălora ca meditator, deşi el le era coleg. Şi atunci, mergând să facă cu ei şi matematică şi toate, sigur că mamele colegilor lui îi dădeau să mănânce ceva, nu? Şi el spunea: „Eu câteodată beam o jumătate de ceaşcă de lapte, şi luam să- i duc şi lui Nicolae să mănânce”. Şi îi spuneau: „Nu, nu! Bea tot laptele, că îţi dăm acasă o sticlă!”

Tatăl dumneavoastră s- a făcut preot.

A fost preot, da. Chiar preot, nu popă! El nu dădea voie niciodată naşului să spună ce nume să pună la copil, şi nici părinţilor. El consulta numai calendarul şi punea nume întreg: Mihail, Ioan – nu Ionel, nu Ionuţ. Nu punea niciodată două nume. Şi mai avea o calitate, că nu cerea de la oameni să- i dea bani, cum cer popii. El, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceilalţi apostoli primesc ajutoare. Eu, nu. Eu fac corturi şi trăiesc din facerea de corturi, nu din ajutoare de la alţii. Fiecare apostol are şi el o soră (adică nu soră de sânge) care- l ajută la făcut mâncare sau ce trebuie. Eu, nu”. Aşa că el, ce făcea bani, pentru noi, pentru copii, făcea din agricultură. Semăna sfeclă de zahăr şi încasa mai mult decât pentru cartofi sau pentru alte cereale.
A avut parohie în comuna Deleni, nu?
Da.

Şi Aurora, mama dumneavoastră?

Mama era originară din Bosanci, Suceava. În casă la bunicii ei, familia Blându, au venit istoricul Dimitrie Onciul, cu Ciprian Porumbescu, cu Pangrati, arhimandritul de la [Mănăstirea] Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu alţi români români, şi au hotărât alipirea Bucovinei de patria mumă. Guvernul austriac, când a aflat lucrul ăsta, prin spioni, i a condamnat la închisoare, a desfiinţat societatea, iar pe ei i a pedepsit rău.

În Cernăuţi era asta, nu?

Nu, în Bosanci, Suceava. Această familie era deosebită de mulţi dintre bosânceni. Şi bosâncenii au calităţi deosebite – toţi sunt gospodari foarte buni. Pe vremea aceea, când eram eu copil şi copilăream acolo, ei spuneau că e păcat mare să faci ţuică din prune. Ei spuneau perje, nu prune. Pentru că Dumnezeu, când a dat oamenilor, aşa spune Psalmistul: pentru animale a dat iarbă, iar pentru oameni legume, nu? Deci să se hrănească din legume şi din fructe, din pomi, din toate alea. Zice: „Noi avem voie să mâncăm prune, să facem magiun, dar nu ţuică, să ne îmbătăm”. Aşa era atunci. Dar ei erau foarte zgârciţi. Dacă o cioară lua o prună, o urmăreau şapte sate şi, dacă vedeau că n- au prins- o, ziceau: „Acuma, să nu fie degeaba, măcar să fie de sufletul bunicului.”

Mai târziu satul Bosanci n- a fost colectivizat, nu?

Nu, nu.

Oameni foarte dârji!

Când s- a făcut colectivizarea, satul n- a primit colectivizarea. La toate maşinile securiştilor le-au dat foc. Au dat foc la toate maşinile securiştilor. Le- au răsturnat şi au dat foc. Cu ei nu te jucai! Când au venit evreii să facă prăvălii în Bosanci, întâi i- au primit. Când au văzut că au făcut şi cârciumi, şi le dau şi alcool, care le face rău, le- au pus fiecare în vedere: „Vă ducem cu căruţa noastră unde vreţi, numai să nu fiţi aici! Vă dăm răgaz de atâtea zile sau săptămâni, în ziua cutare venim toţi cu caii – că aveau cai buni, cum aveau hergheliile regale, cai de rasă, buni. Şi la Rădăuţi era herghelie, şi la ei în sat – şi noi vă ducem fără niciun ban, dar cine nu pleacă, nu- l mai găsiţi viu aici”. Nu te jucai cu ei.
Oare nu e necreştineşte să te porţi aşa?… Cum poţi să te aperi de cel care vrea să- ţi facă rău, dar totodată să faci ce a spus Hristos: să întorci şi celălalt obraz?.
Da, şi eu am propovăduit aşa cum spuneţi, pentru că niciodată n am făcut decât ce a spus Hristos. El a spus: „Iubiţi-i şi pe vrăjmaşii voştri”. Şi eu niciodată nu i- am urât pe evrei – numai pe jidani!

Care -i diferenţa?

Românul face diferenţa între greci şi fanarioţi. El e numai contra fanarioţilor, nu e contra grecilor. Şi eu n- am nimic cu evreii, numai cu jidanii. Pentru că evreii adevăraţi au respectat Vechiul Testament. Jidanii n- au nimic din Vechiul Testament, ei sunt cu Talmudul, care spune: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide- l!” Şi Mântuitorul spune să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. V- am răspuns?

Da, ne -aţi răspuns. Mai vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Aţi avut fraţi, surori?

Am avut o soră, care era foarte bună la inimă. De câte ori mă bătea tata, ea plângea ca şi cum ar fi bătut- o pe ea. Eu nu plângeam, dar ea plângea. Şi, ori de câte ori o trăgeam de păr, ea, în loc să- mi răsplătească cu aceeaşi plată, nici măcar nu mă pâra la tata. Când tata n- a vrut să- mi mai dea bani la şcoală, ea- i cerea bani pentru ciorapi pentru ea, tata- i dădea şi ea mi dădea mie banii.

Sora era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?

Era mai mică cu doi ani. Ea învăţa foarte bine. Având noi un unchi medic la Paris, după bacalaureat ea s- a dus şi s- a înscris la Sorbona, la Universitate. A avut diplomă de onoare, faţă de sute de străini din toate ţările. Când s- a întors de acolo la Cernăuţi, la societatea Junimea, băieţii au dat iama. Ea nu era ca ciuma pădurii, ci era cultă şi vioaie. Ea a acceptat prietenia unui profesor de fizică. Acela a venit cu ea în luna decembrie la tata: „Părinte, am venit să cer mâna fiicei dumneavoastră”. Tata zice: „Ea e de acord?” „Da”. „Atunci şi eu sunt de acord. Când faceţi cununia?” El zice: „Păi, tatăl meu mi- a spus că la toamnă o să taie şi un viţel, o să aibă şi un butoi de vin bun, avem şi raţe şi gâşte şi găini şi purcei, să facem nuntă mare.” Tata… i- a sărit ţandăra. Zice: „Mata pe unde ai intrat aici?” „Păi, aţi văzut că pe aici, pe uşa asta…” „Ieşi afară!” A ieşit. După un timp, intră [din nou]: „Părinte, dumneavoastră sunteţi de altă părere?” „Da, sunt de altă părere. Noi acuma suntem la sfârşitul lui decembrie. De la Crăciun până la Sfântul Ioan n- avem voie să facem cununii, dar a doua zi după Sfântul Ioan să faceţi cununia. Cum o să trăiţi fără cununie?” Acuma le- a spus clar: „Cum să trăiţi fără cununie?” Nu? Dacă ai fi sfântul sfinţilor, cât poţi să stai fără păcat? „Păi, cum să facem? Noi, aşa, fără rude, fără colegi?” „Fără nimic! Şi se face zaiafetul la primul copil.”

Şi tatăl dumneavoastră i- a cununat, nu?

Da. Şi aşa au făcut. Au făcut cununia foarte restrânsă şi, după vreo zece luni, sora mea a născut un băieţel, Gruia. Şi atunci a făcut zaiafetul cela cu viţel, cu butoi de vin, cu raţe, cu gâşte, cu purcei, cu tot ce este, cu filme, cu fotografii… Cumnatul meu a făcut o glumă foarte frumoasă. S- a dus la un giuvaergiu din Cernăuţi şi a pus la diploma ei de onoare o ramă de aur şi pe urmă a luat un cuiuţ şi- a bătut diploma deasupra prispei. „Acuma avem copil. N- avem nevoie de profesoară de franceză, nu? Avem nevoie de mamă şi de bucătăreasă, nu?” Toată lumea a râs, nimeni nu s a supărat. Şi ea a continuat, totuşi…

Când aveaţi cinci ani, aţi avut un accident cu o căruţă şi era să muriţi.

Nu era accident, era vina mea. Eu sunt născut în 1912. În 1914, s- a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. Până să ajungă ei în satul nostru, tata era pe front, ca militar…

Înainte de a fi preot, nu?

Nu, nu! Ca preot. Pe front, fiecare regiment avea un preot militar, ca să- i spovedească, să- i înmormânteze. I s- a dat un cal bun şi el mergea din loc în loc, chiar pe front, la tranşee, să spovedească, să împărtăşească, să- i mai ajute. Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le- a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s- au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m- a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi- o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să- i facă vreun rău”. Şi ne- am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe… Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei. Fiind sute de căruţe, când intram într- un sat, nu mai era lărgime, nu? Când eram pe câmp, mergeau şi pe câmp şi pe de lături. Or, căruţa era încărcată nu cu sute de kilograme, cred că avea peste 2000 kg cu tot ce avea. Când urca pe o grămadă de prundiş, scârţâia. Dar pe mine mă interesa scârţâitul, şi voiam să ştiu de ce scârţâie – putea să fie ceva sub căruţă. Stând în braţe la fata ceea care s- a refugiat, ea se uita după alţi băieţi, nu? Eu, în timpul cela m- am uitat să văd cine scârţâie. Uitându- mă cine scârţâie, am căzut din haraba şi ultima roată din spate mi-a trecut pe aici [arată spre abdomen]. Mi- au ieşit intestinele, eram plin de sânge şi nu mai suflam.

Foarte grav!

Foarte grav… Oamenii toţi ţipau la mama: „Mamă criminală, că n- ai avut grijă de copil!” Dar cum să aibă grijă şi în spate şi în faţă, nu?

Câţi ani aveaţi?

Doi ani şi câteva luni.

Şi mai ţineţi minte? Sau vi s- a povestit?

Nu, mi- a spus mama. Eu ţin minte altceva, o să vă spun imediat ce. Şi, mergând mai departe, toţi oamenii ţipau la ea: „De ce duci cadavrul sute de kilometri? La primul sat la care ajungem, dă- l popii de acolo, să- l îngroape! Cum ai să duci cadavrul ăsta sute de kilometri? Cine ştie ce se mai întâmplă pe drum, nu?” Şi aşa a făcut mama: în primul sat unde a ajuns, a întrebat unde stă părintele. M- a dus acolo. Şi părintele a spus: „Eu nu pot să- l ţin în casa mea, du- l la cântăreţ!” Cântăreţul nu era un cântăreţ cu şcoala de cântări, era cel mai bătrân om, care ştia pe de rost cântările aşa era obiceiul în satele cu ţărani. M- a dus mama acolo, i- a dat nişte bănuţi, i- a dat cămăşuţă curată. Mama ţesea în casă, şi cămăşile mele de noapte erau mult mai lungi ca mine – ca să ţină mai mulţi ani, nu? Dacă era din in, nu ţinea? Nu era ca acuma, din bumbacul ăsta. Şi i- a dat toate astea şi i- a dat şi adresa bunicilor mei din Bosanci. Până să ştie unde- i groapa… „Eu, când m- oi întoarce din refugiu, să ştiu unde să mă duc la cimitir, nu?” Şi m- a dat acolo. Eu, fiind plin şi de fecale şi de sânge, soţia lui m- a spălat cu apă călduţă, m- a spălat bine, cu săpun, cu tot ce trebuie, m- a pus pe masă, mi- a pus lumânarea ceea în spirală, de comând. Adică se pune pe piept la mort o lumânare de ceară de albine în formă de spirală şi numai cu vârful în sus. Adică ea e rotundă, rotundă, rotundă, din ce în ce mai mare, mai mare, mai mare, iar ultima e cu un vârf care se strânge, ăla tot îl tragi, tot îl tragi, şi ţine toată noaptea, dacă nu şi mai mult. Şi cântăreţul îi spune: „Babo, ia închide fereastra”. „Păi, e închisă.” „Închide uşa.” „E închisă.” „Atunci de ce clipoceşte lumânarea?” Baba: „Unde vezi tu curent?” „Uite, vino încoace, lângă lumânare!” Ea, când vine lângă lumânare, vede că copilul suflă. E fenomen simplu: ea, când m- a spălat cu apă călduţă, tot umblând mereu pe la inimă, inima mi s- a pus în mişcare.

Extraordinar!

Şi inima n- are de lucru, şi pune şi plămânii în mişcare!

Extraordinar! Minune dumnezeiască!

Nu- i prima, nici ultima. Aşa a fost. Şi el, ce a făcut? Zice: „Măi, babo, dar doamna aceea care ne- a dat bani, ne- a dat şi adresa unde merge ea”. În loc să- i spună unde- i mormântul, trebuie să- i spună acuma că o- nviat copilul, nu? Şi omul ce a făcut? A ieşit la drum. Căruţele continuau să fugă cu refugiaţii. Şi el a strigat vreo două, trei ceasuri: „Măi, care din voi merge în Suceava, la Bosanci?” Şi, după vreo două ceasuri, unul zice: „Eu, dar ce ai? Fugi şi dumneata de aici?” „Nu! Uite ce s- a întâmplat!” – şi i- a povestit ce s- a întâmplat. „Du- te cu scrisoarea aceasta la Bosanci, şi ai să vezi că doamna aceea are să- ţi răsplătească această oboseală, această bunăvoinţă!” Şi aşa a făcut. El a dus scrisoarea la mama. Mama n- a putut să mai vie cu căruţa înapoi, era imposibil să vie împotriva atâtor căruţe. A venit pe jos. M- a luat în braţe şi… Ea a întrebat mereu dacă o căruţă merge la Suceava, şi când a aflat că merge, m- a luat cu ea. Întâi m- a legat cu foarte multe faşe de astea aici, unde era spart, unde ieşiseră intestinele. Şi m- a dus la Suceava… De aici, încep eu să povestesc, nu mama. Eu mi- am revenit – nu numai cu viaţa şi cu plămânii şi cu inima, şi mi s- a părut la Suceava – acolo, spitalul e înconjurat de foarte mulţi brazi. Şi atâta ţin minte, că acolo unde am ajuns era un scrânciob înalt de la pământ la cer, şi o doamnă îmbrăcată în alb – eu credeam că e o sfântă, ori înger, ori Maica Domnului, cineva. Mă dă uţa cu scrânciobul cela înalt de la pământ la cer – pentru că atunci când m- a luat în braţe un medic, ori o doctoriţă, ori o asistentă, ori cine o fi fost, era îmbrăcat în alb şi- mi spunea: „Nani, nani”, că eu plângeam de durere. Mie mi se părea că mă dă uţa cu scrânciobul cela. Şi dacă vedeam deasupra cerul şi jos pământul, nu- i înalt ca de la pământ la cer? Ei, pe urmă – aşa mi amintesc! Restul nu- mi amintesc, că m- au anesteziat şi mi- au făcut operaţia. Restul mi- a povestit mama, nu e interesant nimica. Interesant e asta, ce am văzut eu.

Şi aţi făcut în Suceava şcoala sau liceul?

Nu, nu. Într- un orăşel, Corleni. Eram elev acolo şi, în vacanţa de vară – atunci, vacanţa era mare, şi învăţământul începea în septembrie, nu? –, eu am chemat câţiva colegi să mergem la un iaz foarte mare din Podneni, unde era liceul, să facem baie. Eu nu ştiam să înot. Un prieten de al meu, Ştefan Mateevici, era şi premiantul întâi, şi pictor foarte bun, şi înotător foarte bun. Şi ne- am dus tot grupul la acest iaz foarte mare, în lungime mai mare de un kilometru, iar în lăţime, să spunem câteva sute de metri, dar adânc. Înotătorii au început să înoate de pe un mal la celălalt. Eu, pentru că nu ştiam să înot, mi- era ruşine să le spun că nu ştiu. M- am dus mai deoparte, să nu mă vadă nimeni că nu înot, dar să mă spăl. Şi m- am dezbrăcat şi am intrat în apă, dar acolo unde am intrat în apă, malul nu era lin, panta era abruptă. Şi eu am alunecat şi… Ştiţi unde am ajuns? La fundul apei! E logic! Mateevici trecea iazul dintr- o latură până în cealaltă şi la un moment dat începe să strige: „Bă, o dihanie m- a prins de picior şi mă trage la fundul iazului!” Au sărit toţi înotătorii lângă el, să- l scoată de la dihanie. Scoţându- l pe el, eram şi eu, prins de piciorul lui. Şi m- au pus pe mal, cu gura în jos, au început să facă mişcări ca să iasă apa din plămâni şi… am înviat!
Asta e important ce vă spun acuma, important pentru toţi românii din ţară, şi pentru toţi creştinii: directorul Liceului Internat „Dimitrie Cantemir” era Bodnărescu Leonida, un creştin desăvârşit – creştin desăvârşit! Noi nu- l iubeam, pentru că în orice clipă îl vedeam în spatele nostru. El venea şi când mergeam la WC, să vadă dacă am tras apa şi dacă e curat după ce a făcut fiecare trebuşoara. Or, noi nu puteam să- l iubim, dacă el ne controla şi la aşa ceva. Dar el voia binele nostru, să ne facă educaţia, să nu facem ceva neplăcut pentru altul. El ne- a învăţat foarte multe rugăciuni, foarte multe cântări religioase, foarte multe cântece naţionaliste – începând cu Horea, Cloşca şi Crişan, cu Tudor Vladimirescu, cu Mihai Viteazul, cu Ştefan Vodă, cu tot ce vreţi. Pe urmă, el s- a dus la Putna. Sunt alte fapte bune făcute de el, pe care nu vi le- am spus. El i- a adunat pe toţi copiii orfani de război din Bucovina, care deja nu mai aveau tată, şi erau şi orfani şi săraci. I- a adunat acolo, câteva sute, din toată Bucovina. El umbla pe la toţi directorii de fabrică: „Uite, n- am cu ce să le cumpăr uniformă!” – că elevii atunci purtau uniformă cu număr, nu? „N- au ghete, n- au mănuşi, n- au fular, n- au astea de iarnă!” Şi cerşea zi de zi, la toţi care aveau bani, ca să le cumpere la copii. El a plătit excursia de la Putna. El scria acasă la fiecare părinte: „Uite, vacanţa de Crăciun începe în ziua cutare. Copilul vine cu trenul în gara dumitale la ora cutare – el ştia, după mersul trenurilor, când ajunge copilul –, să stai cu sania, cu un cojoc, cu bundiţă, cu ce ai acolo!” El avea grijă să scrie la fiecare din timp, ce trebuie să facă fiecare mamă şi bunică. El, când a venit la el un copil orfan, sărac, căruia noi acuma îi spunem Sfântul Ioan Hozevitul, orfan şi foarte sărac, şi învăţa foarte bine la liceu, notă mare, a făcut ce a făcut învăţătorul din satul tatălui meu cu tatăl meu, a spus la bogătaşi: „Copiii nu primesc nota de trecere dintr- o clasă în alta, dacă nu- l iau meditator pe Ioan!” Şi aşa l- a întreţinut el pe Ioan Hozevitul, de a devenit sfânt, pentru că el l- a învăţat şi carte şi el l- a trimis şi în Ţara Sfântă şi peste tot.

Leonida Bodnărescu, nu?

Da. Ioan Hozevitul a fost ajutat foarte, foarte, foarte mult de el. Acest Leonida ne ducea în excursie la Putna, unde eu am stat de vorbă cu Ştefan Vodă. Avea grijă de toţi copiii. Seara, mergea la fiecare copil să- l întrebe: „Tu ţi- ai făcut lecţiile? Ia să văd! Uite, la matematică, aici, ai greşit. Ia corectează! Ia corectează, să nu uiţi ce spun eu! Cum trebuie să scrii? Dar de ce spui aşa? Aşa trebuie calculat, aşa trebuie făcut!” Corecta şi celelalte, nu numai matematica. Şi spunea: „Să îi spui mâine la dom’ profesor să te examineze, că eu l- am rugat! Şi ai să vezi că el o să- ţi mărească nota! Că, pe ce ai făcut, ţi- a dat notă proastă”. El ne ducea la biserică mereu şi făcea cor la strană, el ne- a dus la anumite înmormântări ale unor eroi. El ne învăţa cum se face serenada la fete, când om fi mari. Nu glumesc! El ne spunea: „Când ai întâlnit domnişoara la bal, să ştii că ea are rochie de mătase albă, tu să te speli bine pe mâini! Ceri voie la tăticul şi mămica ei. După ce dansezi, o duci la bufet, să guste ceva. Pe urmă, îi duci flori şi- i scrii frumos. Din când în când, ia- ţi nişte colegi şi- i faci serenadă unde locuieşte ea, şi ai să vezi că ea aprinde un chibrit sau ceva, că e atentă, noaptea, că i face cineva serenadă…”

Dar taţii fetelor ce ziceau?

Păi, ei erau foarte mulţumiţi toţi de felul cum ne învăţa pe noi. Pentru că ne învăţa numai lucruri bune. El ne- a învăţat şah pe fiecare. Şi lua în fiecare zi pe rând: o dată şase copii, a doua zi tot şase, şi alţii, alţii, la el la masă. Spunea: „Nu ţine aşa nici cuţitul, nici linguriţa! Aşa se pune zahărul în cafea sau în cafeaua cu lapte, aşa se face cutare, aşa se face cutare, aşa se taie cărniţa, aşa se face cutare. Ai şerveţele, ai cutare. Să fie totul curat şi civilizat!”

Vă făcea educaţie din toate punctele de vedere.

Din toate punctele de vedere! Adică era şi creştin bun, şi educator bun. S- a mai întâmplat ceva cu el. Avea doi băieţi. Unul luase premiul întâi la viteza cicliştilor – ştiţi că parcursul cu cicliştii e o cursă lungă, dintr- o localitate, face peste 100 km, nu? Altul era fotbalist, şi amândoi au murit din aceeaşi cauză: după ce au luat premiu şi au fost primii, pentru că era vară şi foarte cald, s- au dus la un izvor foarte rece, au băut apă foarte multă, au avut aprindere de plămâni şi au murit amândoi. El atunci s- a sfătuit cu soţia sa – nu mai aveau copii, el n- a vrut să mai rămână director la liceul internat. Ea s a retras la o mănăstire de maici, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. El s- a dus la Mănăstirea Putna, a devenit călugăr şi a murit călugăr.

Ce materii v- au plăcut mai mult?

Latina mi- a plăcut atât de mult, că am învăţat epopei pe de rost. [Părintele recită în latină] – „Romulus şi Remus au plecat pe mare de la Troia şi au ajuns în Lavinia, care mai târziu a devenit Roma”.

Deci, cultură clasică. De aceea aţi ales dreptul?

Nu de aceea. Tatăl meu, într- o zi, îmi spune: „Măi băiete, pe cine iubeşti tu cel mai mult dintre noi?” Tatăl meu era sigur că am să răspund: „Pe bunica din Bosanci” pentru că bunica din Bosanci venea la noi, acolo, la frontieră. Şi venea primăvara, nici măcar nu stătea bine zăpada, ca să dea drumul la treabă. Şi stătea până- n toamnă, când se desfăcea porumbul, şi după aia spunea: „Nu mai am cu cine să mă lupt, plec acasă, la Bosanci”. Dar ea, când venea, îmi aducea cel puţin 18- 20 de bocceluţe pline cu turtă dulce, cu bomboane, cu zaharicale, cu fructe zaharisite, cu tot ce e mai bun, pentru că eram singurul nepot al ei, nu? Nu era normal? Era bunica după mamă, nu? Şi am spus: „Nu, tată! Eu cel mai mult îi iubesc pe ţărani”. „Dar ţăranii ce ţi- au făcut? Ce ţi- au dat?” „Nu mi- au dat, dar văd că din zori până- n noapte muncesc. Nimeni nu le ţine partea. Când au pământ de la strămoşi, vin străinii şi iau pământul – pentru că el, ţăranul, bând la cârciumă, a făcut datorii. Nimeni nu- l apără, pentru că nu are cu ce- i plăti pe avocaţi. Şi atunci, ţin cu el, nu- i normal?” „Măi, băiete, tu spui serios?” „Da, tată!” „Deci, nu o iubeşti mai mult pe bunica decât pe ţărani?” „Nu!” „Atunci, când ai să termini liceul şi ai să dai bacalaureatul, să te faci avocat.” De aceea m- am dus la Drept.

Am înţeles… Tata era preot în Bosanci? Şi a luat parohie în Bosanci?

Nu, bunicul avea acolo.

Dar tatăl, Mihail?

Tatăl Mihail, avea la frontieră, la Deleni.

A rămas acolo, la Deleni, cu parohia?

Da.

Unde aţi făcut Dreptul?

La Cernăuţi.

Cum a fost facultatea?

Bună. Am avut profesori mari. Numai unul nu era român român. Aşa spun eu, de două ori la cine era român.

V- aţi luat licenţa în Drept şi aţi fost apoi avocat la Baia…

La Fălticeni. Baroul Baia. Nu în localitatea Baia. Aşa se numea baroul din Fălticeni: Baroul Baia. Fălticeni era în judeţul Baia, atunci.

V- a fost foarte greu, n- aţi avut succes ca avocat…

Nu.

Aveaţi concurenţă mare.

Eram numai doi români. În Moldova, în Fălticeni, erau numai 8% români.

Ceilalţi ce erau?

Evrei!

Toţi?

Adică nu erau evrei. Erau jidani. Şi noi, cei doi români, n- am putut rezista acolo la avocatură. N- aveam nici cu ce plăti gazda, măcar. Deşi la început mi- a dat tata bani şi mi- am cumpărat o pălărie cu bor mare, mare, ca de poet, o geantă specială pentru avocat, nu? N aveam cu ce plăti nici gazda, măcar. Şi atunci, şi el şi eu am intrat conţopişti la stat, ca să avem salariu, că nu trăiam din avocatură.

Aţi terminat Dreptul cu notă mare?

Nu prea mare. Dar îmi plăcea. Şi mai ales profesorului îi plăcea că eu cunosc latina bine, vin mereu cu citate din Dreptul roman, şi unii profesori care, câteodată, erau prea riguroşi cu studenţii, erau profesori care nu dădeau nota de trecere nici după trei patru ani de studii… Şi mie îmi dădeau note mari pentru că le răspundeam la ce voiau ei.

Ce licenţă aţi făcut? Licenţa, teza de diplomă, mai ştiţi ce temă avea?

Nu mai ştiu, nu era prea mare. V- am spus, numai la ăştia care- mi plăceau mie aveam notă mare, la ceilalţi, nu. Aşa era şi la liceu, învăţam bine numai la profesorii care- mi erau simpatici – la franceză, la…

Şi eraţi înscris la Junimea.

Da. A fost desfiinţată când au cerut ăştia alipirea Bucovinei la patria mamă. Societatea Arboroasa, aceea a lui Dimitrie Onciul, a lui Ciprian Porumbescu, a arhimandritului Pangrati a fost desfiinţată când au fost condamnaţi ei.

Şi ce făceaţi la Junimea? Scriaţi?

Nu, nu, eu n- am scris niciodată. O singură dată, când eram în clasa a III a de liceu, a venit o colegă cu un carneţel aurit. Nu văzusem până atunci un carneţel aurit. Şi zice: „Uite, toţi colegii mi- au scris ceva în carneţelul meu, scrie- mi şi tu!” Şi i- am scris: „Fii tare ca o stâncă şi nu uita că eşti româncă”. Mai am o poezie în care vorbeam de lacrimi, pe care am scris- o altei fete:
„Lângă geam eu stau alene
Şi în depărtări privesc.
Două lacrimi pun pe gene,
Că la tine mă gândesc.”

E frumoasă. Şi la Suceava aţi fost la un congres legionar…

Da, da. Era preşedintele studenţimii pe toată ţara, un om minunat, Şerban Milcoveanu, care trăieşte şi acum, în Bucureşti. Are foarte multe scrieri tipărite despre cel pe care- l urăsc cel mai mult francmasonii şi jidanii – el era cel mai apropiat de Corneliu Codreanu. Eu mergeam la Rarău când eram elev. Părintele stareţ Efrem totdeauna- mi spunea: „Măi Alexandre, ce mă fac? N- am decât două chilii şi bucătărie, şi, când vin credincioşii aici, unde să- i culc când plouă, când e frig, când e ceva?” Eu mai glumeam cu el, de multe ori, zicând că eu mi- am ales „hotelul fân”. Odată el a zis: „Măi, acuma a venit la mine Căpitanul cu o echipă de tineri. Ei taie copaci din pădure, cioplesc şi- mi fac o cabană. Acuma am să pot primi sute de credincioşi. Mâine să te scoli şi tu mai de dimineaţă, să mergi să- i ajuţi la treabă!” „Bine, părinte, mă duc!” Dimineaţă m- am sculat, m- am dus acolo. Deodată, văd că vine cineva, într- un pulover modest, un om înalt, frumos, şi ei încep să- i cânte Ştefan Vodă al Moldovei. El îi opreşte – dar nu îi opreşte ca militarii. Eu, când am auzit că a venit Căpitanul, am crezut că e un domn căpitan de la militărie. Şi dimineaţă, când mă duc acolo şi încep ei să cânte Ştefan Vodă, el îi opreşte, dar foarte fin. Militarii spun: „Tăceţi!”, însă el a spus: „Vă rog frumos să cântăm ceva lui Dumnezeu, nu mie”. Şi el începe aşa: „Cu noi este Dumnezeu. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi”. Eu n- am de lucru şi spun: „Domnu’ Căpitan” – au râs toţi când m- au auzit; eu nu ştiam cine- i – zic: „Domnu’ Căpitan, ăsta e un cântec al evreilor!” „Tinere, nu! Evreii cântă aşa: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi nouă, evreilor». Ăsta e cântec ortodox, că noi spunem: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi lui Dumnezeu, nu nouă»!” Am rămas paf. Mi- a închis şi gura şi am înţeles că nu e vorba de un căpitan militar.

Ce fel de om era Căpitanul?

Vă spun: tot ce a făcut, a făcut împotriva ateismului comunist. Şi el, şi Moţa. Şi Şerban Milcoveanu era unul dintre cei mai apropiaţi de el. L- am cunoscut pe urmă pe Sebastian Erhan. Sebastian Erhan era cel mai vechi în Mişcarea Legionară. Pe mulţi i- am cunoscut. Iar Căpitanul, după ce mi- a spus: „Nu, tinere, ăsta e cântec creştin ortodox, să ne închinăm lui Dumnezeu”, mi- a explicat multe lucruri. Mai târziu l- am căutat eu, când plecase de la Rarău. Am ajutat şi eu la clădirea din Bucureşti. L- am cunoscut pe generalul Zizi Cantacuzino. Am cunoscut pe multe din căpeteniile Mişcării. Când au murit Moţa şi Marin, eu i-am petrecut cu trenul de la frontieră, de la gara Grigori, până în Bucureşti, unde au fost înmormântaţi. Aşa m- am apropiat mereu, mereu de Mişcare, şi acuma nu-i zi în care să nu mă rog pentru ei.

N- aţi intrat în Mişcare, totuşi, la Suceava, la congresul legionar?

Eu nicio secundă n am făcut parte din partid. Am fost numai dintre cei care se rugau pentru ei, dintre cei care luau parte la a clădi ceva, a face ceva. La congrese, la lucrări chiar riscante. V- am spus că am fost la înmormântarea lui Moţa şi Marin. Iar în puşcărie ei mă considerau de al lor.

Dar de ce n- aţi aderat, de ce n- aţi intrat în Mişcare atunci, la Suceava, la congres?

Păi, nu eram cu ei?

Dar n- aţi aderat oficial…

Ce înseamnă oficial?

Ca membru.

La congres nu era niciun nelegionar. Numai legionari. Şi la Suceava, şi la Craiova, cu Şerban Milcoveanu, erau numai şi numai legionari. Şi în închisoare, şi după închisoare, toţi cu comandant am lucrat. Am lucrat şi în Fălticeni, tot cu ei. Şi- n alte părţi, tot cu ei. Dar nu făceam paradă.

În 1939 aţi dat un concurs la Bucureşti şi aţi intrat în poliţie.

V- am spus că, neavând cu ce plăti gazda, amândoi românii am intrat la stat pe post de conţopişti. Eu am intrat, am reuşit între primii la concurs. Profesorii care ne examinau erau cei mai mari jurişti din ţară, printre care şi preşedintele Curţii de Justiţie, aşa încât concursul a fost şi greu şi serios. Am reuşit, mi s- a propus să rămân în Bucureşti, la conducerea poliţiei – nu conducător, ci să fac parte din conducerea pentru Bucureşti, nu pentru provincie. Dar Luţica – ştiţi cine e Luţica?

Luţica din familia Băncilă?

Să vă spun ceva. Există o zicală care spune: „La fântâna cea de piatră, stau băieţii şi bat dintr- un tăbuieţ de fată. Staţi, băieţi, nu vă băteţi, că mai vine- un tăbuieţ!” Şi mai era [un tăbuieţ de fată] la Fălticeni, la familia Băncilă. Şi atunci, eu am ţinut să fiu numit la Fălticeni, nu în altă parte.

Cum aţi cunoscut- o?

Simplu. Am luat parte la un fel de concurs al unor elevi care au dat bacalaureatul. Şi în acel concurs era şi- o rudă de a mea. Şi văd că vine o domnişoară, cu frăţiorul ei mai mic, mult mai mic ca ea, ca vârstă, şi se interesează la secretariat acolo ce condiţii sunt să dea acest examen ş.a.m.d., ce acte trebuie să aducă, ce trebuie să pregătească, ce materii, ce cutare… Şi asist la convorbirea ei cu fratele ei. Şi ea ce- i spune? „Măi, Mitică, trebuie să înveţi, măi! Să nu aştepţi protecţie, să nu aştepţi altceva. Nu- ţi ajută nici Dumnezeu dacă nu înveţi tu.” Pe mine m- a impresionat discuţia asta şi am stat pe un scaun aproape de ea, şi ea a continuat, tot în sensul ăsta, să- i spună de ce trebuie el să înveţe. „Cu cât eşti mai pregătit, eşti mai util pe urmă altora.” Şi multe lucruri pe care le spunea numai cineva cu experienţă în educaţie. Şi atunci am întrebat- o cine e. Mi- a spus că e studentă la Medicină şi, fiind din Fălticeni, am vizitat- o. Mama ei era văduvă. Locuiau chiar pe strada Creangă, în Fălticeni; mama ei se numea Aneta, tatăl ei, Leonte; mai avea un frate, Gheorghe, mai avea o soră Catrileana. Dar, din clipa în care am încercat s- o îmbrăţişez pe această studentă, ea s- a opus. Nu- mi dădea voie decât cel mult, cel mult, să- i sărut mâna. Cel mult, nu cel puţin! Iar mama ei, din prima zi, a spus: „Eu, dacă văd că eşti cuminte, te consider ca pe fiul meu”.

Bunicul ei, care fusese [preot]catehet, a fost deshumat şi nu îi era putrezită mâna.

Da, mâna cu care ţinea crucea şi crucea nu erau putrede, deşi trecuseră mulţi ani. Restul corpului era putred. Dar crucea şi mâna în care ţinea el crucea cu care binecuvânta erau noi nouţe.

Minune!

Şi culoarea la mână!

Ce înseamnă asta, părinte? Minunea asta.

Ce aţi gândit, aceea este…

Şi voiaţi să vă căsătoriţi cu fata.

Da. Dar eu totdeauna simţeam că dacă am să fac şi eu doctoratul, am să fiu şi eu cu titlul de doctor, cum e ea ca medic, e cu titlul de doctor, nu? Şi am amânat mereu. Între timp, am fost şi arestat, am fost şi pe front.

Dar până atunci aţi fost şef al Biroului de siguranţă din Fălticeni, nu?

Da, am fost un timp. Întâi am fost şeful biroului de populaţie, pe urmă am ţinut de siguranţă. Dar cu timpul am ajuns şi la închisoare şi la front, deci n- am mai fost lângă ea.

Dar nişte evrei au depus mărturie că i aţi ajutat când eraţi la siguranţă: Avram Esfrog, Şloim Zilberman…

Mulţi, mulţi…

I- aţi ajutat, nu?

Atunci când am fost închis, au venit la Tribunalul militar şi au depus în favoarea mea, că nu i- am persecutat. Dar nu asta interesează. Ea, cu timpul, adică ea când a terminat Medicina, a ajuns doctoriţă la Huşi. Ea, doctoriţă la Huşi, eu am plecat voluntar pe front. M- am dus la ea să- mi iau rămas bun. Până atunci, v- am spus, nu- mi dădea voie să- i sărut nici fruntea măcar, nici faţa, nici nimic, numai mâna, iar atunci ea a fost mai… [M-am gândit:] „Dacă stau toată noaptea aici, ce se întâmplă, nu? Deci, de unde ştiu eu că m- oi mai întoarce de pe front?” Dacă ar fi amânat ea amabilitatea, era bine, dar… În noaptea aceea nu se putea, nu? Iar pe front mă puteam răni de moarte.

Şi asta vi s-a şi întâmplat…

Atunci când am fost rănit, m- am gândit că aşa cum sunt, deşi eram rănit la maxilar, nu la picioare sau mai aproape de picioare, mai bine mă duc la Putna şi, pentru că Dumnezeu m- a salvat, îmi închin viaţa mănăstirii. Ea n- a vrut să creadă că îmi închin viaţa mănăstirii, l- a trimis pe fratele ei la Putna să mă întrebe dacă am fost lovit la creier, împuşcat la creier. Eu nu i- am dat un răspuns clar, dar am rămas la Putna. Şi ea atunci s- a căsătorit cu un medic, care mai târziu a ajuns profesor de medicină şi cel mai bun savant împotriva poluării aerului, apei, şi a ţinut conferinţe, în Franţa şi- n alte ţări, a făcut onoare medicinii româneşti, a scris multe cărţi şi au trăit împreună într- o armonie perfectă. Deci, a fost bine tot ce a hotărât Dumnezeu.

Pe front aţi avut acel accident foarte grav, la Stalingrad…

Nu accident, o rană. Maxilarul inferior a fost smuls cu totul de o schijă de şrapnel foarte puternică, şi se ţinea numai dintr-o parte. Schija a smuls de aici maxilarul, dar aici nu s- a rupt, în partea astalaltă. Bălăngănea. Medicii şi- au dat cu părerea că voi trăi cel mult două ore, cât curge sânge la un curcan. În timpul ăsta a aterizat forţat un avion de vânătoare, de observaţie. Un ofiţer, pe care eu îl dezgropasem când fusese acoperit de pământ de o bombă mare, de avion, a venit la aviatori şi le-a cerut să mă ia, să mă salveze. Ei au spus că nu pot. El le- a pus pistolul în tâmplă, şi atunci unul a şoptit către celălalt: „Îl luăm vreo 300- 400 de metri, cât are putere pistolul, mai mult, îl aruncăm.” După vreo 400 de metri, sau aşa ceva, pilotul îi spune observatorului: „Aruncă- l!” „Nu vreau să- l arunc!” „De ce nu vrei?” „Noi trebuia să ne aprindem în aer şi să murim amândoi, şi am scăpat, Dumnezeu nu ne- a lăsat să ne aprindem, şi acuma cum vrei să- l arunc pe ăsta? Nu- l arunc!” N- a vrut. Aveau aparat de telegrafie fără fir şi, la 600 de km de unde era aeroportul, au dat înştiinţare că au un musafir nepoftit în avion. Acolo ne- a aşteptat o doamnă de la Crucea Roşie, spitalul era înştiinţat, şi- n loc să fiu mort în două ore, eram deja pe masa de operaţie la spitalul militar.

La Suceava?

Nu! Spital de front, în Rusia.

Şi v- aţi întors în 1943 şi aţi mers la Putna. Şi l- aţi cunoscut pe mitropolitul Tit Simedrea. Dânsul v-a închinoviat?

Da, dar cum? Eu m- am hotărât să- mi închin restul vieţii monahismului. Dar nu mă pricepeam ce trebuie să fac când vin la o mănăstire, habar nu aveam. Auzisem multe lucruri. Când mergi la papa, trebuie să săruţi papucul… altele… Eu habar nu aveam să spun „Prea cuvioase”, sau „Bună ziua”, sau „Să trăieşti” sau… nu ştiam nimic. Dar mi- am adus aminte că un coleg de- al meu, prieten, coleg de şcoală, de clasă, Ştefan Slăvoacă, e directorul Internatului Teologic din Cernăuţi. M- am dus la el, ca să- mi spună el ce trebuie să fac. Sun la el, acolo unde avea biroul, la Teologie şi, în loc să iasă el, iese alt arhimandrit. Zice: „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Ştefan Slăvoacă”. Era un profesor foarte bun, a scris foarte multe cărţi de predici, cred că era profesor de filosofie creştină – catedra asta acum nici nu mai există. Şi iese acela, arhimandritul Maximilian Ivanovici. „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Slăvoacă.” „Trebuie să vă spun că cel puţin două săptămâni nu- l găsiţi. Dar, uite, dacă vă interesează ceva în legătură cu facultatea, poate aveţi pe cineva să intre la facultate la noi, eu vă stau la dispoziţie, vă dau eu ce vă interesează.” Zic: „Nu mă interesează să dau pe altcineva la Teologie, mă interesează ce trebuie să fac eu ca să intru la mănăstire”. „Dar cine sunteţi?” Şi- i spun povestea pe care v- am spus- o. Şi el îmi spune: „Nu te sfătuiesc să intri acuma la mănăstire, pentru că, având Facultatea de Drept, de Litere şi Filosofie, şi acuma eşti cum eşti, orice stareţ va crede că ai să vrei să- i iei locul odată”. Aşa mi- a spus el. În timp ce el îmi spunea că nu- i bine să intru la mănăstire, vine un om de serviciu de acolo şi spune: „Părinte arhimandrit, vă cheamă mitropolitul Tit la birou”. El mă ia de mână: „Hai cu mine! Eu n- am putut să- ţi dau răspunsul care- ţi place, vino, că te duc la mitropolit”. M- a luat şi m- a târât la el. I- a spus mitropolitului ce mi s- a întâmplat şi de ce am venit. Mitropolitul i- a spus: „Du- te şi dă- i de treabă”. Pe masă avea două volume din Istoria monahismului din România. A început să lăcrimeze: „Ce făcea Daniil Sihastrul şi alţi călugări, pe vremuri, şi ce au ajuns mănăstirile acuma!” Şi mi- a spus aşa: „Părintele ţi- a dat un sfat cum a crezut el, sincer. Eu îţi dau alt sfat. Peste două săptămâni, eu am să merg la Putna. Acolo este un stareţ căruia nu- i e frică că -i ia cineva locul. O să te duc eu la el, peste două săptămâni. Acuma, nu pot, că acuma trebuie să merg în altă parte, să sfinţesc nişte biserici”. Eu am ieşit de la el şi mi- am zis aşa: „De ce să vin eu peste două săptămâni? Eu mă duc la gară şi întreb când este tren spre Putna”. Chiar atunci, când am ieşit de la mitropolit. M- am dus la gară la Cernăuţi. „Când este tren?” Zice: „După masă, la ora cutare”. M- am dus la gară, am luat trenul până la Rădăuţi, de acolo mocăniţa care urcă pe munte. Am ajuns pe la două noaptea la gara din Putna. Toţi m- au sfătuit să stau în sala de aşteptare până dimineaţă. Aşa am făcut. Dimineaţa, am ieşit din sala de aşteptare, m- am dus la şosea şi întreb care e drumul la mănăstire. „Uite, mergeţi pe aici, pe aici…” Când ajung în curtea mănăstirii, curtea era plină de ţărani şi toţi ţăranii aveau cel puţin două straiţe pline cu de toate, că au adus daruri la mănăstire. Era hramul mănăstirii, 15 august. Eu am intrat în biserică. Slujbă frumoasă, în sobor, cor minunat, toţi cântau. Strana bună, slujba frumoasă. După slujbă, stareţul i- a rugat pe toţi ţăranii să meargă la masă. Eu mi- am zis: „Ei au adus de toate, în două trei traiste fiecare. Eu n- am adus nimica, ce să caut eu la masă?” Am rămas în biserică şi, v- am spus mai înainte, m- am dus la mormântul lui Ştefan, cum făcusem când eram elev, dus în excursie de Bodnărescu, aşa am făcut şi atunci: „Măria Ta, ce- i de făcut?” Sigur, fără niciun răspuns. Peste vreo jumătate de oră, văd că intră un călugăr să caute nişte cărţi acolo, că i- a cerut părintele să- i ducă unde era masa de obşte a tuturor. Erau împărţiţi în două, că nu încăpeau toţi ţăranii într- o singură sală, oricât de mare ar fi fost. Şi călugărul mă întreabă: „Dumneata ce faci aici?” Zic: „Eu n- am adus nimica, de aceea nu mă duc la masă.” „Atunci, pentru ce ai venit la mănăstire?” „Am venit să vorbesc cu părintele stareţ, că vreau să intru în mănăstire.” El m- a luat de mână şi m- a târât fără voia mea până acolo unde era masa. Erau acuma spre sfârşite. Mâncaseră şi felul întâi, şi doi, erau acuma la cozonac şi la cafele şi la… Şi el spune: „Părinte stareţ, tânărul acesta spune că vrea să vorbească cu Prea Cuvioşia voastră”. Şi el zice: „Ia vino încoace!” Când mă apropii „Ce vrei?” „Vreau să intru în mănăstire.” „Dumneata, de mănăstire? Dumneata, care nu asculţi nici de tatăl matale, şi care spui la profesori: «Dom’ profesor, n- ai voie să i spui colegului meu, Prostule! Sau Leneşule! Dumneata trebuie să- i dai nota care merită, dar n- ai voie să- l jigneşti pe colegul meu». Dumneata la ce te pricepi? Ştii să mulgi vacile?” „Nu ştiu.” „Ştii să faci cutare?” „Nu ştiu.” „Ce ştii să faci?” „Ştiu să cosesc fân, grâu nu pot, că se spune că vine spic lângă spic, cum cosesc unii, fără să se încrucească” „Atunci de ce- mi eşti bun aici? Nu eşti bun de nimica! Nu eşti bun de nimica! ! Nu eşti bun de nimica!” Eu m- am speriat: „Dacă mi- a spus că eu nu ascult de tata şi am spus la profesori aşa, exact aşa am făcut! Ăsta cunoaşte şi gândurile acuma, ce mă fac eu?” El, atunci când a văzut că eu tremur, zice: „Măi Alexandre, nu- mi spuneai tu mie King Kong, când eram copii şi ne luam la trântă?” Pentru că el, când ne luam la trântă, îţi dădea cu capul în piept şi cădeai jos. Era foarte tare în dovleac. Şi pe urmă m- a primit. El m- a îndemnat să merg la Slobozia, el m- a ajutat în toate. El mi- a fost şi stareţ, şi naş de călugărie, şi cel mai bun prieten.

Cum îl chema?

Prelipceanu Paisie. El mi- a fost şi duhovnic, el mi- a fost toate, iar mai târziu a venit şi el la Antim, şi atunci i- am fost eu duhovnic lui. El e înmormântat la Putna acuma. Eu am venit la Antim, la un părinte care se cheamă Damian Stog. El făcea prescurile pentru Mănăstirea Antim şi pentru multe, multe biserici din Bucureşti, că el a trăit ca prescurar. Ieromonah! Dar în chilia lui de la Antim, dacă venea un călugăr – din Moldova, din Ardeal, din Basarabia, de unde venea, din orice parte a lumii, care avea interese la Bucureşti –, el spunea: „Uite ce e, eu nu pot să rămân în chilie. Am treabă, trebuie să mă duc undeva!” Şi- i punea acolo şi pâine, şi mâncare, şi băutură, şi toate, şi- l lăsa să doarmă în chilia lui, iar el dormea pe jos în prescurărie, pe duşumele. Vă spun aceasta, ca să ştiţi cine era părintele Damian Stog. El şi- a dorit, după mulţi ani, să meargă la Ierusalim, şi părintele Sofian i- a dat voie. S- a dus la Ierusalim, s- a dus la Iordan să vadă Iordanul, şi, când a intrat în Iordan, în aceeaşi clipă, jidanii l- au împuşcat, şi nu i- au ridicat trupul mai mult de opt luni de acolo şi a fost mâncat de păsări, de… Ştiu eu?… De şobolani. Nu ştiu dacă e clar ce v- am spus.

Da, da.

Jidanii au tras de departe în el, când era la Iordan.