LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Părintele Andrei COROIAN: Dumnezeul lui Nicolae, ajută-ne!

Share

Puțini știu că Biserica monument istoric ,,Sfântul Nicolae ” din Hunedoara (zidită la 1458) adăpostește una dintre cele mai vechi și valoroase icoane bizantine cu Sfântul Ierarh Nicoae, din Țara noastră și din întreg Răsăritul creștin.

Ea a fost pictată în urmă cu peste trei sute de ani,(sec.XVII) la ,,Scoala Brâncovenească ” de pictură de la Mânăstirea Hurezi, de nimeni altul decât grecul Constantinos, conducătorul școlii, adus aici de Sfântul Voievod Mucenic Constantin Brâncoveanu.

Aceasta a fost a treia și ultima mare școală artă și pictură bizantină , după cea macedonieană, condusă de Manuel Paselinos (sec. XII) și cea cretană, condusă de Teofan (sec. XIV).
Dacă frescele lui Panselinos, care desfătează ochiul și sufletul, pot admira la Mânăstirea Protaton, iar cele ale lui Teofan la Mânăstirea Stavronichita (ambele din Sfântul Munte Athos), școala de la Hurezi a lăsat o bogăție artistică și spirituală, cuprinsă în salba de mânăstiri din nordul Olteniei: Cozia, Govora, Hurezi și Polovragi.
Cele patru icoane care se pot vedea pe catapeteasma  vechii bisericii hunedorene, nu sunt doar vechi relicve de mare valoare artistică, ci ele sunt martori a unei profunde tăiri ale spiritualități (duhovnicii) ortodoxe pe care o transmit peste secole, tuturor acelor celor care le admiră și se închină în fața lor.
Imaginea a trea reprezintă o icoană argintată cu Sfântul ierarh Nicolae, aflată în Catedrala noastră episcopală din Deva. În engolpionul sfântului ierarh, este încorporată o părticică din sfintelele sale moaște.

Cine este Sfântului Ierarh Nicolae ?

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Este numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (după cum se spune în Acatist), întâi stătător al ierarhilor. El se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Sfântul Botezător Ioan şi Sfinții Petru și Pavel, mai marii apostolilor.
S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi, numiți Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, deoarece prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, adică miercuri şi vineri .

0000000bg
Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi ale înţelepciunii profane, s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti – viaţa monahală.
Studiind şi meditând profund, asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, în dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga fire.
După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân – Episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume, Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduea Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi.

În timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit, fiind întemnițat și torturat, ani de-a rândul.
În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale – Mira Lichiei.
Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost din nou întemniţat suferind bătăi și torturi pentru credinţa sa. A fost eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
În anul 325, a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereziei și ereticului Arie.
Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, mai ales față de săraci și lipsiți, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul ortodoxiei.
În râvna sa sfântă, chiar l-a pălmuit pe Arie, ereticul hulitor, ca un părinte bun pe un copil îndărătnic.

Faptul socotit nepotrivit de către împărat și cei prezenți , pentru un slujitor al Domnului, dar afost apreciat şi lăudat de însuși Hristos. După ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Domnul Hristos i S-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică, i-a pus pe umeri omoforul.
Astfel s-a întors dela Sinod în cetatea sa cu multă slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Apoi, petrecând viaţă sfântă întru bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie la anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă a fost dată spre binecuvântarea Ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa sfântă, de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază:
a) Iubirea de Dumnezeu, adică de Hristos, de adevăr şi de sfintele Lui învăţături,
b) iar a doua iubirea sa de oameni, materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei.
Sfântul Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată pe adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă credință și o dreaptă relaţie cu Hristos şi cu Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt, ai poruncilor Sale.

Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, într- o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, care este întreţinută aici pe pământ prin rugăciune şi alte fapte bune.
Iubirea sa de adevăr, de ortodoxie, a mers până la jertfă, purtând lanţuri şi pătimind torturi pentru iubirea lui Hristos şi adevărul Său, ortodoxia. Când preotul şi filosoful eretic Arie, în logica sistemului filosofiei sale, l-a coborât pe Hristos de pe scaunul său de Dumnezeu, la treapta de făptură, chiar dacă una superioară, sfântul Nicolae i-a ars o palmă părintească, pentru a-l trezi la realitate: cu asfel de lucruri nu se glumeşte!
Fapta a plăcut lui Hristos, dar ereticul,din păcate, tot eretic a rămas.
A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce.

La fel ca și Hristos, sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat.
A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său.
Tânăr fiind, a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei lor , şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale[1] a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer.
Istoria mânăstirilor din România, Athos sau din Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae.

Este îndeajuns să amintim faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (cu peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor, care în mânăstire, erau izolaţi și piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa, asemănătoare cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor – Dumnezeu.
Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, un prieten de nădejde.Un ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane.
Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân puternic, bun, blând şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solidar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti.

O frumoasă povestire, ne arată cât este el de apropiat omului şi de ce este atât de iubit de creștini de pretutindeni.
Se povesteşte că:
„Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian Romanul , se îndreapt-au degrab, şi-nveşmântaţi în veșminte strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu.
Pe drum căruţa unui ţăran, se înpotmoli-se, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea o mână de ajutor celui necăjit.. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe năpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.
Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani.
Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”[2].
Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să-l ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi.
Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila.
Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru.

La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră.
Rugăciunile, postul, dar mai ales milosteniile sfântului Nicolae, ne sunt exemplul pilduitor, iar intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei în ajutorul oamenilor, ne întăresc credința, că trăirea în adevăr, în milă şi milostivire, arată iubirea evanghelică.
Ele sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu, spre fericirea și mântuirea noastră.

 

 

Arhim. Andrei COROIAN (Deva)
________________________________________
[1] Vieţile Sfinţilor, luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999.
[2] După Părintele N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Sfinţi şi oameni iubiţi, Ed. Episcopiei Maramureşului, Baia Mare, 1992.

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up