LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Părintele Arsenie Boca şi copiii cei răi

Share

I-am ales cărţile pentru frumuseţea lor literară, bănuind că sunt eseuri. Încet, am descoperit că sunt Predici. Astăzi, mai mult decât poezia, decât romanele de dragoste, predicile sfinţilor părinţi au devenit genul meu literar favorit. Găsesc în ele totul: şi iubire şi metaforă şi înţelepciune pentru viaţă.

 

De câteva ori, călătorind spre răscruci ale soartei, mă trezeam luând în tolbă una din cărţile părintelui Arsenie Boca. Le cumpărasem când mintea mea nu era încă pregătită să-l înţeleagă. Şi brusc, când încercarea de viaţă sfâşia curgerea monotonă a previzibilului, cartea părintelui mi se deschidea singură, peste palmele încleştate. Aşa am ajuns să-l iubesc. Pot spune că el m-a ales, venindu-mi cavalereşte în preajmă, oricând ştia că voi avea nevoie de susţinerea cuvintelor lui.

*

De o vreme seara, fetiţa îmi spune te iubesc-te iubesc-te iubesc (cam de o sută de ori), formula cu care, în vremea anilor mici, am reuşit să o smulg nesperat unei boli cumplite. Simte ea oare în corpul meu, în sufletul meu, prin empatia paradoxală cu care o înzestrează inocenţa, o boală de gravitate similară? Sau este pur şi simplu iubirea absolută, îngerească, cea despre care credem că este de negăsit în lumea aceasta…

Mă bucur să descopăr că acest copil, care-şi amână lecţiile cât poate, pretextând oboseli de tot felul, nu-mi refuză niciodată rugăciunea-împreună. Sprinteneala ei este emoţionantă: este destul să-i spun, hai să ne rugăm, că a şi căzut în genunchi, cu un slavă Tatălui…

Spunem în cor rugăciunile ştiute, apoi ea compune ceva adecvat serii (ajută-mă, Doamne, să visez frumos) sau dimineţii (ajută-ne, Doamne, să fim copii cuminţi, să nu o supărăm pe doamna învăţătoare, să mă pot concentra, să fiu atentă la lecţii şi să nu mă mai muşte băieţii cei răi, iar Daria să nu mă mai lovească în cap cu cartea). Această încredere, de a-i spune totul lui Dumnezeu (confidenţe pe care mie nu mi le face, nu vrea să mi se plângă de „copii ei”) mi se pare absolut minunată. Poate că aşa se explică bucuria alergării la rugăciune, oricând i-o propun. Ştie că de la Dumnezeu vin doar împliniri, salvări din răutatea lumii, adunări ale minţii din ea.

 

Şi totuşi, eu nu iubesc îndeajuns copiii, îmi spun cu reproş, dacă mi-e frică pentru a mea, lăsată în mijlocul lor, atunci când sunt foarte agresivi şi obosiţi. Ar trebui să-i simt pe toţi ca fiind ai mei, să cred în lucrarea fără greş a îngerilor lor. Dar încerc o spaimă subconştientă că acolo, manipulând sticlele de pictură pentru icoane, ar putea avea un accident, se vor ciocni între ei, se vor tăia. Acelaşi presentiment, ca atunci când copila studentă pleca la Salzburg… N-am încercat s-o opresc, dar suferinţa cu care am plătit libertatea, dăruită atunci, unui suflet nepregătit să se descurce în lume, a fost grozavă. Şi totuşi, părintele Arsenie Boca spunea:

„Dacă încerci să-ţi uşurezi crucea cu un gram, acesta i se adaugă însutit.”

Părinte, dar prudenţa, nu este şi ea o virtute?!

 

Parc-am uitat cât desconsideram prudenţa, cea învăţată de la tatăl meu, dar care îmi îngrădea libertatea alegerilor. Mi-am obţinut această libertate revoltându-mă, neascultând. Şi câte alegeri proaste am mai făcut!

Astăzi, simt prudenţa şi iubirea ca virtuţi ale Tatălui. Pe când libertatea, cu juliturile, cu pedagogia pe propria piele şi riscurile ei, un dar de la Fiul.

Răsfoiesc febril scrierile sfântului meu sfătuitor, părintele Arsenie. În preajma zilei când s-au născut în veşnicie, sfinţii ne sunt mai aproape ca oricând. Găsesc şi răspunsul la spaimele mele, privind copilul. Cu gândul la părintele, pur şi simplu mâna îmi scrie singură:

-Dacă-l fereşti mereu pe al tău, separându-l de copiii pe care-i crezi vrăjmaşi, cum ai să-l înveţi iubirea de ei?

Da, cum am să-i explic mai târziu copilului, când îşi va fi întărit adaptarea la lume, când va deţine toate tehnicile de autoapărare pe care egoismul nostru le secretă, cum îi voi mai pleda atunci necesitatea împlinirii celei mai grele porunci a Mântuitorului: iubirea vrăjmaşilor…

 

Este singura atitudine care ne permite să supravieţuim, chiar în cele mai corupte medii, dacă Domnul ne aruncă în ele. Iubirea fără limite a sufletelor. Asta încearcă să mă înveţe fetiţa de opt ani, spunându-mi, seară de seară, de o sută de ori te iubesc. Scopul ei nemărturisit nu este, ca al meu cândva, terapeutic, ci pedagogic. De ce n-am învăţa de la copii?! Eu nu mă ruşinez dintr-atâta.

Scrie părintele Arsenie despre cele două duhuri în care trăim: duhul iubirii de sine, care jertfeşte oamenii (Îmi vine uneori să strig: nu strivi, nu jertfi viaţa mea pentru interesele tale!) şi duhul jertfirii de sine pentru iubirea de oameni.

Ajută-mă, sfinte părinte Arsenie, să te bucur (ca în rostirea unui încă nescris acatist), cu inspiraţia alegerii mele între duhul iubirii de sine şi a jertfirii de sine, în clocotul vieţii celei păcătoase!

 

 

Elena Frandes

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up