LOADING

Type to search

Părintele Elefterie Mihail

Marii duhovnici ai neamului

Părintele Elefterie Mihail

Share

Părintele Elefterie Mihail s-a născut la Leaskova ( judeţul Filipopoli), în Bulgaria, la 11 noiembrie 1900, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei lui Constantin şi Aristiţa Mihail şi primind la botez numele de Enache.

Despre copilăria lui se ştie doar că la vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre minunile de la “Crucea de Leac” de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea femeia a visat o fată frumoasă care i-a făcut sănătos copilul. A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi mergea. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: “Am să-l fac doctor – pentru că s-a vindecat – şi preot ca să-i mulţumească lui Dumnezeu permanent”.

A urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos. A avut o viaţă în care necazurile nu l-au ocolit nicidecum: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său – negustor bogat, dar cinstit şi credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari – a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în ziua nunţii.Râvnind pentru o viaţă trăită mai aproape de Hristos, în anul 1932, în ajunul aniversării zilei sale de naştere, a intrat ca vieţuitor în Mănăstirea Balaciu, lângă Urziceni, iar un an mai târziu, la 18 decembrie 1933, a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie. Fiind un monah model şi remarcându-se printr-un deosebit spor duhovnicesc, în anul 1936, la cererea Prea Sfinţitului Gherontie, Episcop de Constanţa, a fost trimis în Dobrogea pentru a sluji la schitul Dervent – “Crucea de Leac”. Contribuţia pe care şi-a adus-o la construirea bisericii acestuia, precum şi smerenia şi dăruirea sa nu au trecut neobservate în faţa sfintelor feţe bisericeşti de la Constanţa. Fiind un vrednic slujitor al Sfântului Altar şi un foarte activ şi bun gospodar, numai şi numai pentru Sfânta Mănăstire, prin ordinul Episcopiei Tomisului nr. 5282 din 27 octombrie 1938 este numit stareţ al Mănăstirii Dervent.Cu ocazia sfinţirii noii biserici de către P. S. Gherontie, la data de 13 septembrie 1942, ieromonahul Elefterie Mihail, “pentru munca depusă cu dragoste sufletească pentru ridicarea sfântului locaş de închinăciune”, a fost înălţat la treapta de Egumen Protosinghel, cu baston şi Sfântă Cruce. De acum îşi va împărţi timpul între obligaţiile administrative, slujirea monahală şi preoţească şi vindecarea bolnavilor.După o activitate susţinută în folosul obştii monahale şi a credincioşilor care veneau la Sfintele Cruci, continuată chiar în condiţiile deosebit de grele ale regimului comunist, în anul 1959, sub presiunea organelor securiste, Părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să părăsească iubita lui mănăstire în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată.Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, fostul egumen al Mănăstirii Dervent se va angaja ca portar la ferma horticolă ,, 9 Mai” din Tulcea până la pensionare, adică până în anul 1962. Reconstituirea acestei perioade este aproape imposibilă, dar probabil că-şi va fi împărţit timpul între grădina de legume şi tratarea bolnavilor, la care nu a renunţat nici un moment, în acest sens chiar mai multe “oficialităţi” ale statului apelând la ajutorul său.

Unul dintre apropiaţii părintelui, ieromonahul Dionisie Ulezu de la Mănăstirea Agapia-Veche, povesteşte un trist eveniment din timpul şederii Părintelui Elefterie la Tulcea, când a fost bătut de nişte turci, care i-au zdrobit coastele, l-au călcat cu picioarele peste trup şi peste cap, apoi l-au rostogolit într-o râpa convinşi că l-au omorât. În urma loviturilor primite, va rămâne pe viaţă cu această suferinţă, refuzând să o trateze. Singura alinare era “ridicarea coastelor rupte – care cădeau la 2-3 zile”, când îşi punea “o cârpă făcută ghem, după care se încingea cu un brâu”. Afirmaţia “deşi bolnav ne-a vindecat pe noi” îşi găseşte astfel explicaţia, căci până la sfârşitul vieţii Părintele Elefterie avea să îndure tot acest travaliu, în condiţiile în care va sluji şi se va îngriji permanent de cei bolnavi care veneau în număr mare cerându-i ajutorul.

Prin anii 1969-1970 va ajunge în Moldova împreună cu monahul Nicodim de la Peştera Sfântului Apostol Andrei (Ion Corvin, judeţul Constanţa) şi se va stabili pentru un scurt timp la Sihla, unde “cosea nasturi la fraţi”. De aici a fost luat de maicile de la Agapia-Veche care aveau nevoie de un preot slujitor, dar unde avea să fie mai bine de 15 ani, nu numai preot, ci şi duhovnic şi tămăduitor.

În tot timpul petrecut aici, Părintele Elefterie s-a împărţit între Biserică – săvârşind toate slujbele cerute de tipicul monahal – şi oameni, căci, fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul discernământului şi al vindecării, era căutat în număr mare atât de credincioşi, cât şi de monahi.

Dar acolo unde dragostea este mare şi încercările sunt pe măsură. S-a repetat şi aici “fenomenul Dervent”, acea afluenţă masivă de oameni îndreptată de această dată spre zona Neamţului, ceea ce a condus la încordarea relaţiilor cu autorităţile române şi chiar cu unii superiori direcţi. La îndemnul Prea Sfinţitului Episcop Pimen de a folosi numai cartea – chiar şi pe dos dacă este cazul – dar să renunţe la tratamente, Părintele Elefterie va răspunde că nici puşcăria nu-l va putea opri de la aceasta, căci şi acolo dacă ar fi, tot ar trata lumea. În viziunea sa, tămăduirea presupunea: spovedanie, post, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi tratament şi le făcea pe toate cu convingerea deplină că Hristos Domnul este lucrătorul, tămăduitorul şi desăvârşitorul.

Relaţiile cu Î.P.S. Mitropolit Teoctist al Moldovei erau de asemenea încordate întrucât şi acesta îi cerea întreruperea tratamentelor, lucru pe care Părintele nu-l putea accepta. Se pare că de acum nu a mai avut binecuvântarea mitropolitului, căci în 1990, simţindu-se aproape de sfârşitul vieţii, îi cere acestuia dezlegarea, pe care o primeşte, documentul oficial în acest sens aflându-se în mâinile Prea Sfinţitului Episcop Lucian în ziua înmormântării Părintelui.

În contextul acestor relaţii încordate, în anul 1985, stareţul Mănăstirii Secu – arhimandritul Irineu Bălan – obţine transferul Părintelui Elefterie la acest aşezământ monahal, al cărui nivel l-a ridicat nu numai sub raport duhovnicesc, ci şi material, datorită numeroşilor pelerini care-l căutau şi aici. Despre afluenţa creştinilor spre Secu, chiar stareţul mănăstirii mărturiseşte că “veneau cu maşinile mulţi oameni cărora Părintele le citea, îi spovedea, îi vindeca”. Maicile de la Agapia îl vizitau, de asemenea, cel puţin la două săptămâni, indiferent dacă era vară sau iarnă.

Dacă numai cu puţin timp înainte Mănăstirea Secu nu putea oferi pelerinilor nici măcar un colţ de pâine, după venirea Părintelui “se făceau aici praznice şi de trei ori pe săptămână; din toate Părintele doar gusta şi le binecuvânta. Vinul era pus într-o cămară, iar unul din cunoscuţii părintelui se îngrijea ca la masă fiecăruia să i se dea câte un pahar de vin. Oamenii trimeteau colete şi alimente, pe care le împărţea imediat”. Obişnuia să spună: “Dumnezeu se va îngriji pentru ziua de mâine, de aceea ceea ce avem să le dăm şi oamenilor”.

Deşi iubit şi apreciat atât de credincioşi, cât şi de monahi, Părintele Elefterie tânjea în taină după mănăstirea pe care o ridicase la Dervent şi de care fusese silit să se despartă, dorinţa sa cea mai mare fiind să reuşească să se întoarcă odată şi odată acolo. După Revoluţia din decembrie 1989, acest vis s-a putut transforma în realitate, căci la 2 februarie 1990 Părintele Elefterie a revenit la Dervent însoţit de fratele Marcu şi ieromonahul Zosima Zaharia. După 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a întors “din surghiun” la mănăstirea pe care o iubea atât de mult, iar la scurt timp după aceea s-a mutat în pace la Domnul în ziua de 12 mai 1990, fiind înmormântat lângă biserica pe care a ridicat-o şi a slujit-o cu jertfelnicie atâţia ani.

Portretul duhovnicesc al Părintelui Elefterie

Pentru a creiona portretul marelui stareţ am apelat la numeroase mărturii scrise sau verbale ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, toţi arătând aceeaşi dragoste şi însufleţire atunci când îşi aduceau aminte de cel ce a fost duhovnicul, ajutorul la necaz sau tămăduitorul lor.

Maica Anisia Trifan de la Mănăstirea Agapia Veche povesteşte că “era un om cu viaţă deosebită, fiind tot timpul în biserică sau între oameni. La Agapia nu a avut preot de schimb, slujind zilnic Sfânta Liturghie şi, de asemenea, fiind nelipsit de la vecernie şi de la utrenie. Când auzea clopotul bisericii lăsa totul şi mergea cu mulţimea de oameni la slujbă, venind apoi în chilie împreună cu ei”.

Despre evlavia cu care săvârşea slujbele bisericii, Părintele Ion Dogaru de la Parohia Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din Târgu Neamţ, care a avut marea bucurie de a sluji împreună cu Părintele Elefterie la Agapia Veche, mărturiseşte următoarele: “Pentru un preot tânăr cum eram eu era o bucurie să slujeşti cu acest Părinte… Cum se ruga, cum spunea rugăciunile cele de taină la Sfânta Liturghie – cu totul aparte, încât simţeai cu adevărat că pătrunde ceva în tine, îţi schimba viaţa cuvântul lui, rugăciunea lui”.

După Sfânta Liturghie se aşeza în faţa uşilor împărăteşti şi spunea oamenilor cuvânt de învăţătură, iar apoi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. De asemenea, după utrenia de noapte, ţinută mai devreme – de la orele 18 până la 21, Părintele Elefterie mergea la oameni şi le citea molifte, le făcea tratamente, stătea în mijlocul lor întrebându-i pe rând de necazurile lor şi sfătuindu-i pe calea vieţii adevărate. Începea întotdeauna cu tămăduirea sufletească: spovedanie, Sfânta Liturghie, molifte, rugăciuni, Sfânta Împărtăşanie şi numai apoi se ocupa de suferinţa fizică propriu-zisă.

Spre miezul nopţii reuşea să ajungă în chilia sa, însă nu atât pentru a se odihni, cât pentru a-şi face pravila călugăreasca şi a se ruga pentru bolnavii săi. Chilia Părintelui era foarte simplă: “un pat cu o păturică, la căpătâi te miri ce, o ladă de veşminte, o masă pe care scria tratamentele, unu-două scaune şi un perete plin cu icoane”. Nu de puţine ori era chemat şi noaptea să le citească celor care aveau crize până când aceştia se linişteau.

Deşi se culca târziu şi dormea doar două-trei ore pe noapte, “tot sănătosul obosea faţă de Părintele”. La ora 3,00 se trezea şi “foarte mult se ostenea în ascuns în chilie”, uneori adormind pe scaun de oboseală, iar când îşi revenea relua rugăciunea. Între orele 5,00 şi 7,00 slujea Sf. Liturghie. În ciuda suferinţei permanente, nu se plângea, iar ,,la slujbă nu era niciodată obosit, ţinând slujbe mari ca la Ierusalim”, unde reuşise de altfel să ajungă. La ieşirea cu Sfintele Daruri, bolnavii se întindeau pe jos până la intrarea bisericii şi Părintele mergea din om în om, reîntorcându-se apoi pe acelaşi traseu. În duminici şi sărbători aduna copiii sub 7 ani şi îi lua în Sfântul Altar, iar la sfârşitul slujbei îi miruia şi le dădea anaforă, aghiazmă şi câte un bănişor.

Sintetizând viaţa de zi cu zi a Părintelui, ieromonahul Elefterie Tăncuţă – fost vieţuitor la Mănăstirea Secu – spunea: ,,În puţinul timp cât am locuit în aceeaşi chilie cu Sfinţia sa, m-a uimit permanenta stare de trezvie: noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dragostea de aproapele”.

Fiind un mare duhovnic, era ascultat de mulţi credincioşi veniţi din diferite zone ale ţării. Dragostea sa de oameni se oglindea în sprijinirea lor la nevoie, iar cei mai mulţi îl căutau şi ajungeau la el cu ultima speranţă, spre a se tămădui nu numai de neputinţele trupeşti, ci şi de cele sufleteşti. Niciodată nu refuza şi nu respingea pe cei care aveau nevoie de el. ,,Ca duhovnic avea un har şi o dulceaţă în cuvânt de parcă trăia în afară de trup”. Îi lua pe oameni cu duhul blândeţii spre a-i aduce la adevăr, nu-i judeca, nu le vorbea pe un ton ridicat, ci-i sfătuia cu dragoste şi răbdare. Nici pe cei care veneau de la vrăjitori nu-i gonea, ci îi primea bucurându-se pentru întoarcerea lor. Mustra pentru păcatele grele însă numai din dorinţa fierbinte de a-i îndrepta pe cei căzuţi.

Pe tineri îi sfătuia să postească, să se roage, să se spovedească, să fie smeriţi şi cu frică de Dumnezeu. Tuturor le spunea să rostească rugăciunea minţii neîncetat – “nu-i trebuie şcoală nimănui pentru aceasta, o poate zice oricine singur şi se poate mântui” ; îi sfătuia să facă binele şi să se ferească de rău, să aibă credinţa dreaptă, iar faptele şi comportamentul să fie pe măsura ei. Înţelegea neputinţa firii omeneşti, dar spunea deseori că “dacă vrei să te mântuieşti, ce poţi să faci, trebuie să faci!”. Ca duhovnic al maicilor întotdeauna avea un cuvânt bun: “fiica mea, ispita” spunea pentru a le întări, astfel încât “nu puteai să pleci cum ai venit, ci îţi recâştigai nădejdea”.

Veneau la Agapia şi mulţi preoţi începători, cerând de la Părintele Elefterie sfat şi binecuvântare. Unul din cei care îl vizitau des era Părintele Calinic de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, astăzi Episcop al Argeşului. Având mare evlavie la moaştele Sfinţilor Partenie, Rafail şi Ioan de la Agapia-Veche, acesta revenea la două-trei luni pentru a li se închina şi “pentru a i se face o blagoslovenie pe cap de Părintele Elefterie”.

Ospitalitatea sa era notorie şi-i cuprindea pe toţi oamenii, oricine ar fi fost ei. Indiferent de ora când veneau, toţi credincioşii găseau loc de dormit, chiar dacă uneori erau nevoiţi să stea mai înghesuiţi, precum şi două feluri de mâncare, aduse la arhondaricul de la poartă. Datorită legământului pus de Patriarhul Nicodim Munteanu în 1938, nimeni din afara obştii Mănăstirii Agapia Veche nu putea intra în incintă între apusul soarelui şi răsăritul ei, astfel că în fiecare noapte dormeau în arhondaricul de la poartă în jur de 30-40 de persoane. El însuşi nu mânca dacă nu avea 10-15 oameni la masă; binecuvânta masa, gusta puţin şi apoi spunea cuvânt de folos, căci “hrana lui era Biserica şi oamenii”. Era atât de milostiv şi de dornic de a-şi exprima prin fapte iubirea de oameni, încât nu se simţea bine dacă aceştia îi lipseau.

Întrebată dacă această ospitalitate a afectat vreodată bunul mers al mănăstirii, maica Anisia a răspuns: “Dumnezeu rânduia tot timpul să fie, nu se termina niciodată pâinea, ci se înmulţea. Nu terminam bine de dat, că şi veneau alţii şi aduceau înapoi. Şi asta pentru că n-a spus niciodată “nu am, nu-ţi dau””. De asemenea, nu impunea nimănui să aducă ceva, iar ceea ce primea împărţea tot oamenilor, mai ales celor nevoiaşi, cu mulţi copii, spunând întotdeauna maicii: “Scoate tot din dulap şi dă la lume!”.

Când primea pomelnice de la oameni aflaţi în necaz, nu numai că le întorcea banii, dar le dădea şi în plus. Mulţi seminarişti, studenţi, elevi şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de sprijinul său duhovnicesc şi material. Tinerilor elevi le plătea taxele la seminar, le dădea bani pentru haine şi încălţăminte sau pentru alte lucruri necesare.

Deşi foarte atent la nevoile celor din jur, pe sine se trata cu asprime. Maica Anisia îşi aminteşte că “purta trei ani de zile aceiaşi pereche de pantofi, îmbrăcămintea fiind aceiaşi şi iarna şi vara: o bundiţă sintetică pe dedesubt, o rasă de fâş şi o dulamă”. Rareori zâmbea, dar nu râdea niciodată, nu vorbea în plus, ci numai cuvinte de folos, accentuând valoarea faptelor. Într-un cuvânt, “tot timpul era călugăr” şi prin prisma aceasta toate le făcea pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

Acest vas ales al lui Dumnezeu, despre care Maica Anisia spunea că “N-a mai fost şi n-o să mai fie preot şi om ca el”, se învrednicise de multe daruri, dar trei dintre ele se făceau remarcate prin deosebita lor strălucire: darul înainte-vederii, al postirii şi al tămăduirii.

Cu privire la darul înainte-vederii cu care era înzestrat Părintele, ucenicii mărturisesc: “Te făcea atent şi ce-ţi spunea aşa se întâmpla”; “Părintele te citea, puteai să spui orice, dar el ştia dacă ai zis esenţialul, dacă ai spus drept sau dacă ai ascuns ceva” ; “deseori completa: “uite, aici n-ai spus drept” şi astfel, de ruşinea Părintelui, oamenii se pocăiau şi mărturiseau şi cele ascunse”.

În ceea ce priveşte postul său, “nu mânca niciodată carne, băutură doar gusta, iar spre sfârşitul vieţii mânca doar de post şi fără ulei, o dată pe zi, după orele 14,00-15,00”. Chiar dacă el era foarte postitor, celorlalţi le recomanda “post după putinţă şi după sănătate”. În condiţii de maximă solicitare, mai ales în situaţiile care cereau dragoste şi jertfă, deşi era foarte slab – “numai pielea şi osul”, era “drept ca o lumânare”, căci Îl trăia pe Dumnezeu şi i se dăruia, purtând chipul şi rănile Domnului în sufletul şi trupul lui. Exemplul personal era mai mult decât grăitor: viaţa lui îţi impunea ca, în măsura puterilor, să încerci să-l imiţi.

Părintele Elefterie avea de asemenea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata mai întâi sufleteşte – prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical – după vechile cunoştinţe studiate de dânsul la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite acum cu puterea harului lui Dumnezeu. Veneau foarte mulţi oameni din toată ţara, cu multe şi diferite boli. O parte se vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână – două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind alinare fiecare după credinţa sa.

Un exemplu edificator în acest sens este povestit de domnul Ilie Glăvan:

“Un doctor din Bucureşti avea o fată, în ultimul an de liceu, traumatizată psihic. În urma unui şoc, nu mai putea să vorbească şi se putea discuta cu ea numai prin scris. Neputând fi tratată nici în ţară, nici în străinătate, auzind de părintele Elefterie, care pe vremea aceea se afla la Agapia, doctorul s-a dus cu copila acolo. Fata a rămas un timp la mănăstire. Părintele i-a făcut zece citiri. La a şaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă, părinţilor nu le venea să creadă că e adevărat”.

Părintele cunoştea imediat de ce boală suferea fiecare om şi nu-i ascundea nimic, ci-i spunea la ce să se aştepte. Deşi ştia că paralizia şi bolile de oase sunt mai uşor de tratat până la 20 de ani, Părintele îi primea şi pe cei mai bătrâni. La chilie se ocupa de fiecare persoană în parte, iar tratamentele variau şi ca formă şi ca intensitate:
“celor bolnavi de ficat le dădea ceaiuri şi îi punea să ţină usturoi sub limbă; pe cei cu spondiloză şi hernie de disc îi călca cu piciorul până le pocneau inelele; în cazul celor cu cataractă rupea un fir de păr din capul omului bolnav cu care trăgea şi lua pieliţa; pe cei care nu vedeau decât în ceaţă îi stropea cu ţuică de prune, iar cu aghiazmă numai pe “omul curat”; pentru bolile de stomac indica o cură cu ceaiuri din plante; iar pe unii bolnavi îi călca cu piciorul sau le întorcea printr-o smucitură capul sau celelalte membre afectate”.

Bătrânul Ioan Ghervase, unul dintre cei care şi-au găsit sănătatea venind la Părintele, povesteşte că “îndreptarea oaselor se făcea cu rapiditate şi cu o forţă deosebită, ceea ce producea o suferinţă maximă ca intensitate, dar minimă ca durată”. Îşi mai aminteşte că întotdeauna Părintele Elefterie era ajutat de doi sau trei băieţi mai solizi, unii dintre ei de la seminar. Chiar bolnav fiind, îi primea pe oameni, iar când propria sa neputinţă fizică s-a accentuat foarte mult, le spunea băieţilor care îl ajutau cum să-i trateze.

Aşa cum afirmă unul dintre numeroşii săi ucenici, “Părintele Elefterie a fost un extraordinar preot şi duhovnic şi un model pentru toţi cei care l-au cunoscut şi dacă cineva îi va citi viaţa în Pateric va fi o mare bucurie să o urmeze”. Imaginea şi activitatea marelui duhovnic nu au fost uitate nici după mutarea sa din această viaţă, ele luminând de acolo, din întunericul vremii, ca ochii unui sfânt. Căci sfânt a şi fost acest om şi niciodată viaţa lui nu va putea fi cunoscută în întregime. Putem numai să ne plecăm în faţa tainei virtuţilor supreme şi să rostim cu smerenie: “Prea Cuvioase Părinte Elefterie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi !”

Mănăstirea Dervent în timpul stăreţiei Părintelui Elefterie Mihail

Istoria Mănăstirii Dervent din primele două decenii şi jumătate de la înfiinţare se ţese în jurul stareţului Elefterie, care se va îngriji atât de continuarea lucrărilor de construcţie, cât şi de consolidarea vieţii de obşte a noii mănăstiri. Pe baza arhivei mănăstirii se pot preciza principalele acţiuni întreprinse de noul stareţ după numirea sa în această funcţie în octombrie 1938.

Pe plan material îşi va canaliza atenţia şi efortul spre terminarea chiliilor şi a anexelor necesare, iar pe plan spiritual va încerca să inoculeze fraţilor care începuseră să se adune în jurul său principiul “ora et labora” ( “roagă-te şi munceşte”) care stă la baza vieţii monahale autentice, punând accentul atât pe permanentizarea rugăciunii inimii şi pe trăire, cât şi pe efortul fizic care menţine trupul într-o stare de permanentă activitate.

În jurul Părintelui Elefterie se vor aduna în curând 20-22 de monahi, care păstrau cu sfinţenie rânduielile vieţii de obşte, statornicită aici încă de la înfiinţarea sfântului aşezământ. Ascultările erau bine împărţite şi clar delimitate între vieţuitorii mănăstirii, formând în principal trei sectoare: unul cultural-bisericesc, în atribuţiile căruia intrau: învăţământul, biserica, conducerea şi de tot ceea ce însemna cultură; un sector administrativ, care se îngrijea de masa obştii, igienă, bolniţă şi infirmerie; şi un sector economic, care acoperea aria atelierelor, câmpului şi cancelariei.

Monahilor de aici nu le-a fost numai stareţ, ci şi preot, duhovnic, prieten şi sfătuitor. Fiind foarte iubitor şi cu grijă faţă de fraţi, îi primea oricând cu dragoste, întărindu-i şi zidindu-i sufleteşte. Era în acelaşi timp sever cu sine şi cu ceilalţi, fie că erau monahi sau credincioşi, dar nu din defăimare, ci pentru trezirea lor sufletească. Părintele Elefterie era o alcătuire armonioasă din severitate şi bunătate: un om bun pentru că era înzestrat cu această bunătate, sever pentru că vroia să fie sever, căci conducea o obşte foarte diversificată temperamental, pe care trebuia s-o unifice în spiritul creştinesc al muncii şi al cuvântului lui Dumnezeu. Întărindu-i în încercări, Părintele căuta ca dragostea sa faţă de Dumnezeu şi de oameni să le-o insufle şi fraţilor: “Aşa şi noi, călugării acestei Sfinte Mănăstiri, cei mai tineri să aibă răbdare, să înveţe cât mai multă carte, să aibă iubire pentru lume şi încredere în Dumnezeu, pentru a ajunge şi ei buni slujitori ai Sfântului Altar”.

Fiind un om extraordinar de bine organizat şi foarte harnic, se îngrijea îndeaproape de bunul mers al mănăstirii. Conştient de importanţa exemplului personal, muncea deseori alături de ceilalţi vieţuitori la munca câmpului, la construirea chiliilor şi a fântânii mari, la plantarea viei, a livezii de caişi şi piersici şi a celor câteva rânduri de nuci şi salcâmi.

Dar cum viaţa monahală presupune şi o pregătire teologică corespunzătoare, Părintele Elefterie s-a îngrijit ca tinerii vieţuitori ai mănăstirii să înveţe la renumita şcoală monahală de la Neamţ. Dacă în 1952 cunoaştem doi elevi la această şcoală – rasoforul Constantin Ion şi monahul Ghenadie Lupea – în anul următor Părintele Elefterie cere aprobarea Episcopului pentru trimiterea a încă patru rasofori, care însă nu i se acordă. În octombrie 1955, P.S. Episcop Chesarie al Dunării de Jos va înfiinţa la Mănăstirea Dervent o şcoala monahală pentru vieţuitorii ei, cu o durată de 3 ani. Protosinghelul Elefterie Mihail era numit director al acestei şcoli, iar ca profesor preda “noţiuni de tipic şi liturgică teoretică cu aplicaţii de căutare practică ( o oră / săptămână )”.

Aceste preocupări erau dublate de studiul Sfinţilor Părinţi, ale căror scrieri se aflau în biblioteca mănăstirii, precum şi de întrunirile duminicale, în cadrul cărora se citeau articole din revistele teologice ale vremii, apoi învăţătura lor era explicată, iar în final Părintele Elefterie le sintetiza şi evidenţia modul în care pot fi aplicate în viaţa concretă a fiecăruia.

Pe lângă răspunderea stăreţiei, Părintele Elefterie Mihail va fi timp de aproape 14 ani şi singurul preot şi duhovnic al mănăstirii. Cu toate acestea, slujbele se făceau după tipic, însă fiind ocupat cu treburile gospodăreşti, prezenţa personalului la serviciul divin era destul de redusă. Părintele Elefterie nu a fost însă preot şi duhovnic numai al mănăstirii, ci şi al credincioşilor din satele apropiate, rămânând în memoria localnicilor ca “duhovnicul care i-a spovedit, preotul care i-a căsătorit, care le-a făcut slujbe pentru sănătate şi care i-a vindecat”.

Pregătirea sa medicală era dublată de harul preoţiei, de ajutorul lui Dumnezeu şi de puterea Sfintei Cruci. Îmbinând postul cu rugăciunea pentru ceilalţi, dragostea cu smerenia, slujirea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor, Părintele Elefterie a devenit ,,aproapele aproapelui său”, ajutând întotdeauna cu deplină dragoste pe cei bolnavi sau necăjiţi.

Fiind martor al numeroaselor minuni care se săvârşeau la Sfânta Cruce şi având o mare evlavie faţă de aceasta, Părintele Elefterie a fost cuprins de dorinţa de a afla taina care o învăluie. Neştiind a cui este şi având mare râvnă, a postit 40 de zile cu un pahar de apă şi Sfintele Taine, slujind în fiecare zi Sfânta Liturghie şi rugându-se în timpul Proscomidiei ca Dumnezeu să-l lumineze. În vedenie, Maica Domnului – la care avea mare evlavie – i-a descoperit că este vorba de Mucenicul Constantin, de origine greacă, martirizat în secolul al IV-lea.

Afluenţa mare a credincioşilor spre Mănăstirea Dervent avea darul de a întări şi mai mult Ortodoxia, aşa cum putea ea fi înţeleasă la modul concret de fiecare dintre cei care-şi aflau acolo vindecarea trupească sau sufletească, fiindcă asemenea orbilor şi slăbănogilor din timpul Mântuitorului, aceştia deveneau mărturisitori ai credinţei ortodoxe şi ai minunilor de la Dervent, înfăptuite cu mila şi cu puterea lui Dumnezeu.

Acest lucru nu va rămâne neobservat de autorităţi încă din primii ani ai comunismului. Spiritul ateist al vremii va determina în curând începerea presiunilor şi ostilităţilor asupra Mănăstirii Dervent în general şi a Părintelui Elefterie în special. Poate tocmai din acest motiv rapoartele trimise Episcopiei în intervalul 1945-1959, sunt întocmite cu minuţiozitate, încercând astfel evitarea oricărei posibile reclamaţii de ordin administrativ.

În acest sens, atrag atenţia prin dramatismul situaţiei două rapoarte din anul 1945 – imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial. În primul dintre acestea, Episcopia Constanţa este anunţată despre pagubele pe care trupele sovietice le-au lăsat în urmă în trecerea lor “biruitoare” prin această parte de ţară.

După ce regimul s-a înăsprit, în anul 1952, i se cere Mănăstirii Dervent să-l trimită pe monahul Gheorghe Lupea pentru a lucra cele 5 ha de teren arabil pe care le deţinea pe raza comunei Ion Corvin, cu ameninţarea că dacă nu vor fi îndeplinite întocmai cele indicate în respectiva somaţie, cel în cauză va fi judecat, iar conducerea mănăstirii va fi considerată sabotoare a Planului Cincinal şi va fi sancţionată ca atare. În aceeaşi zi în care a fost primită somaţia de mai sus, Părintele Elefterie trimitea o telegramă Înalt Prea Sfinţitului Gherontie, în care îl anunţa că Sfatul Comunei Gârliţa cere mănăstirii să trimită monahi pentru a lucra la Gospodăria de Stat Colectivă Cuigiuc – Constanţa, probabil sub aceleaşi ameninţări.

La fila 49 a dosarului 3, vol. 4, din anul 1952, găsim o altă piedică din partea autorităţilor, care de data aceasta refuzau eliberarea unor certificate legale prin care doi vieţuitori ai mănăstirii să fie scutiţi de taxele de spitalizare.

În acelaşi an mănăstirea a fost nevoită să rupă din trupul ei o parte pentru a-şi putea continua existenţa. Astfel, la 28 august 1952, Exarhul Arhiepiscopiei s-a prezentat la mănăstire cerând obştii să întocmească şi să semneze un Proces Verbal – care să constituie pentru Sfânta Episcopie actul de descărcare – şi un Raport adresat Sfatului Popular al Raionului Adam-Klisi, Băneasa, prin care ceda statului, tot “de bunăvoie”, 8,2 ha de pământ arabil.

În tot acest timp de teroare comunistă, personalul monahal era obligat să completeze nenumărate tabele cu arătarea detaliată a alimentelor şi cerealelor consumate de obşte şi de animale în fiecare zi, tabele cu numărul şi conţinutul şedinţelor ţinute de stareţ cu cele trei consilii de supraveghere, precum şi cu întregul sobor, tabele cu numărul vieţuitorilor care participă la cântarea omofonă, cu vârsta şi şcolile urmate de fiecare vieţuitor, cu conferinţele duminicale ţinute, cu cărţile din biblioteca mănăstirii citite etc.

Domnul arheolog Petre Diaconu – om legat sufleteşte de aceste locuri – întregeşte imaginea acestei grele perioade din istoria mănăstirii, relatând un eveniment care s-a petrecut prin anul 1954, un an foarte geros şi cu multă ninsoare. Când drumul a fost blocat de zăpadă, muncitorii de la şantierul arheologic au fost scoşi la deszăpezire. Conducător de grup era un activist de partid din Băneasa, care în mândria şi nebunia lui a tras cu pistolul în turla bisericii mănăstirii, dar până seara a murit de inimă, căci Dumnezeu nu a lăsat nepedepsită această îndrăzneală.

Treptat presiunile autorităţilor comuniste au devenit tot mai acerbe: inspecţii de noapte, controale neaşteptate şi nemotivate, suspectare. Se căuta – ca în atâtea alte cazuri – un motiv cât de mic care să poată duce la arestarea stareţului şi la închiderea mănăstirii. Într-o dimineaţă, când Părintele slujea Sfânta Liturghie, este anunţat c-au venit să ia oile, dar ştiind că nu are cum să-i oprească şi nedorind să se împotrivească pentru a nu le oferi motivul pe care-l doreau pentru a închide mănăstirea, a continuat slujba începută, la care ţinea de altfel foarte mult.

Apogeul acestor acţiuni îl va constitui înscenarea care i s-a făcut Părintelui Elefterie, urmată, desigur, de scoaterea sa din mănăstire. Adevărul despre acele momente a ieşit la lumină abia în anul 1994, când autorul respectivei fapte – Gheorghe Lupu din Galiţa – a mărturisit că, sub acoperirea securităţii, s-a furişat în chilia Părintelui şi a pus sub perna acestuia un revolver. Odată încheiată această misiune, autorităţile au efectuat percheziţia, soldată desigur cu găsirea obiectului ilicit. Acuzat de port ilegal de armă şi de acţiuni subversive împotriva securităţii statului, Părintele Elefterie va fi obligat să demisioneze şi să părăsească mănăstirea, primind în schimb promisiunea că biserica nu va fi demolată.

Adevăratul motiv al demisiei nu-l vor consemna nici măcar arhivele minuţioase ale Bisericii, probabil şi acestea controlate de administraţia de atunci, căci în cele două cereri de acordare a demisiei – din 30 ianuarie şi respectiv 2 aprilie 1959 – se menţionează ca motiv deteriorarea stării de sănătate a Părintelui în urma a opt presupuse operaţii suportate de acesta. Cea de-a doua cerere precizează în plus ca viitor domiciliu adresa fratelui său din comuna Sinoe (Constanţa), fără însă a se menţiona că acesta era de fapt un domiciliu forţat. Desigur că amândouă aceste documente au fost semnate sub presiune – practică tot mai des întâlnită în perioada comunistă şi accentuată la maxim către sfârşitul anilor ’80.

În favoarea convingerii că nu boala, ci presiunile securităţii au stat la baza gestului de demisie este faptul că, deşi obligat să migreze în diferite locuri, îşi va continua menirea de preot, monah şi tămăduitor atât în lume – la Tulcea, cât şi mai târziu la mănăstirile Agapia-Veche şi Secu, iar atunci când condiţiile politice îi vor permite se va întoarce la Dervent. Acest lucru este absolut firesc dacă ţinem seama de faptul că biserica mănăstirii a fost ridicată prin jertfa sa, întâi ani de zile mergând prin sate şi strângând banii necesari, iar apoi aflându-se permanent – ca preot şi stareţ – în slujba lui Dumnezeu, a mănăstirii şi a oamenilor.

După aprobarea retragerii de către P.S. Episcop Chesarie, urmează delegarea noului stareţ şi darea în primire a întregii averi a mănăstirii, cu un excedent de 129,30 lei. Printr-un nou Ordin – nr. 45 din 1 iunie1959 – şi alţi vieţuitori sunt obligaţi să părăsească mănăstirea, majoritatea întorcându-se în oraşele de provenienţă. Acelaşi lucru îl vizează şi decretul 410 din 28 octombrie 1959, emis de M.A.N., aducând în plus şi obligaţia de a preda cea mai mare parte a pământului – 21,10 ha – ca disponibilitate I.A.S.-ului Lipniţa, iar cu titlu de folosinţă “imobilele şi terenurile fostă proprietatea Sfintei Mănăstiri Dervent”.

În acest mod, ceea ce se clădise cu atâta trudă şi dragoste creştină se transformă într-o fermă a I.A.S.-ului, iar chiliile şi anexele devin magazii, ateliere şi grajduri. Instalarea aici a unei ferme, iar nu simpla închidere a mănăstirii, poate fi privită ca o rânduială a proniei lui Dumnezeu, căci altfel, fiind izolată, situată în plin câmp, biserica ar fi fost sortită mai devreme sau mai târziu deteriorării. Existenţa însă a unei ferme, cu un paznic permanent, a ferit-o de eventualele spargeri sau profanări, astfel încât în 1970, la redeschiderea bisericii, catapeteasma originală din 1940 era intactă, exceptând uzura firească produsă de trecerea timpului.

Chiar dacă peste sfinţenia locului autorităţile vremii au încercat să aşeze o pânză neagră de ură şi sălbăticie, pelerinajele la “Crucea de Leac” n-au fost niciodată întrerupte, ele desfăşurându-se clandestin. S-a născut astfel o mişcare subterană, extrem de vie şi puternică, care avea să întreţină pe mai departe în conştiinţa poporului ideea de sfinţenie a locului, cu toate că, timp de 10 ani, biserica principală şi paraclisul unde se afla Sfânta Cruce au fost închise, iar ferestrele astupate cu scânduri.

În pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi, credincioşii continuau să vină la Dervent, dormeau nopţi la rând lângă zidurile bisericii, iar cu ajutorul unei prăjini introduceau lucrurile bolnavilor prin geamurile sparte şi le atingeau de Sfânta Cruce zăvorâtă în paraclis. Niciodată nu a dispărut credinţa în forţa tămăduitoare a acestor milenare relicve şi toţi cei care veneau aici primeau ajutor şi împlinirea cererilor: au plecat acasă fără cârje, au început să vadă după mulţi ani de întuneric total, s-au vindecat de boli incurabile, şi-au regăsit prietenii, şi-au reunit familiile împrăştiate. Mărturiile lor erau făcute cu prudenţă, de teama organelor represive, dar minunile respective nu erau trecute cu totul sub tăcere. Şi aşa, din gură în gură, de la inimă la inimă, Derventul cu miracolele sale a continuat să existe.

Au fost însă unii comunişti care au vrut să scoată cu forţa din memoria poporului Crucile făcătoare de minuni de la Dervent, aşa încât au încercat să le distrugă. Le-au legat cu lanţuri şi le-au tras cu tractoarele, dar toţi aceşti înstrăinaţi au pierit, iar sfintele relicve au continuat să dăinuiască prin negura comunistă ca un simbol al credinţei care nu poate fi niciodată învinsă.

Biserica a fost redeschisă în 1970 şi funcţiona ca locaş de cult al parohiei Galiţa, iar Părintele Elefterie, silit să rămână în pribegie, menţinea legătura cu o seamă de credincioşi din Constanţa, Medgidia şi Galiţa , care au încercat ca în lipsa sa să se îngrijească de biserică. Cu riscul de a avea de suferit, coordonaţi de Spirea Tena şi Ştefan Elena, au electrificat biserica pe ascuns, iar între anii 1987-1989 aceasta a fost pictată “cu uşile închise” de Marcel Codreanu. Aceiaşi creştini au sudat cu fier forjat pe porţile sfântului locaş, scriind: “Mănăstirea Dervent”, în ciuda celor care voiau să treacă în uitare aşezământul monahal care fiinţase aici, gest care l-a indignat foarte mult, printre alţii, şi pe protopopul de atunci.

În cursul anului 1989, Părintele Elefterie începe o serie de demersuri în vederea revenirii sale la mănăstirea Dervent, dar se loveşte de refuzul intransigent al autorităţilor comuniste care îl considerau încă “persoană incomodă”. Abia după Revoluţie, la începutul lunii februarie 1990, după 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a putut întoarce în locul de unde fusese izgonit pentru a-şi încheia cu cinste misiunea duhovnicească prin reînnodarea tradiţiei sfântului aşezământ monahal a cărui existenţă fusese atât de dramatic întreruptă.

Conştient de inerentele greutăţi, căci exteriorul bisericii era mucegăit, chiliile trebuiau reparate, iar pentru recuperarea pământului dat I.A.S.- ului Lipniţa în 1960 trebuiau făcute numeroase demersuri, Părintele Elefterie, deşi bătrân şi bolnav, n-a pregetat să se întoarcă la mănăstirea pe care o slujise cu dragoste şi devotament atâţia ani şi de care fusese despărţit în mod abuziv.

Vestea întoarcerii Părintelui se va răspândi repede şi tot mai mulţi oameni se vor strânge din nou în jurul său, venind să le citească rugăciuni şi dându-i pomelnice, pe care însă nu le putea pomeni la Sfânta Liturghie întrucât părintele paroh Dumitru Nedea a încuiat uşile bisericii, nepermiţându-i să slujească. Din păcate, protopopul Virgil va adopta o atitudine asemănătoare, punând să i se dea foc la bagaje. Suferinţa cea mai grea era pentru Părintele încercarea unor persoane, chiar din rândul clericilor, de a-l îndepărta de “copilul său”, de biserica pe care a văzut-o crescând sub ochii săi. În urma acestor împotriviri, Părintele Elefterie a mers cu durere în suflet la Î.P.S. Antim Nica, fiindcă Derventul aparţinea Episcopiei Dunării de Jos, cerându-i îngăduinţa de a intra sub ascultarea Prea Sfinţitului Episcop Lucian al Tomisului în vederea reînfiinţării Mănăstirii Dervent.

S-a organizat o întrunire menită să lămurească lucrurile, la care au fost chemaţi protopopul Virgil, şeful de post de la Ostrov, preotul Dumitru Nedea, părintele Elefterie şi ucenicii săi. Şeful de post – adus în postura de om al legii – a mărturisit că nu găseşte reală nici una din învinuirile aduse Părintelui, că are acte în regulă şi că, din punct de vedere legal, dreptatea era de partea sa. Abia în urma acestei şedinţe Părintele Elefterie a putut intra în biserica pe care o ridicase, punând în ea o parte din sufletul său, şi pe care, jertfindu-se pe sine, a salvat-o atunci când comuniştii au vrut să o dărâme. Primind cheile bisericii, va sluji aici împreună cu părintele Zosima, fratele Marcu şi alţii.

În foarte scurt timp biserica şi chiliile au fost reparate, iar terenurile din jur însămânţate. Încet-încet, viaţa monahală a renăscut şi un număr tot mai mare de credincioşi au început să vină în pelerinaj la Sfintele Cruci de aici. Viaţa Mănăstirii Dervent părea să reintre în normal, când după trei luni de zile de muncă susţinută, slujbă şi fericită dăruire, a avut loc un accident cel puţin bizar. Împiedicându-se la intrarea în chilie, Părintele se va lovi de valiza cu care venise, deşi, aşa cum mărturiseşte ieromonahul Dionisie Ulezu, distanţa de la uşă la obiect era considerabilă. L-au ridicat pe Părintele Elefterie ca şi mort de jos, dar cu toate insistenţele celor prezenţi de a fi dus la spital, a refuzat spunând: “Aicea mor, în casa mea”. Deşi fără vlagă şi foarte bolnav, le-a cerut fraţilor să-l ducă în biserică să mai slujească o dată, însă starea sa nu-i mai permitea acest lucru, căci orice încercare de a-l ridica sau de a-l muta îi pricinuia grele suferinţe. În seara dinaintea Paştilor, Părintele va citi rugăciunea Litiei stând întins pe pătură, iar de marea sărbătoarea a Învierii Domnului se va împărtăşi cu Sfintele Taine.

De hramul mănăstirii – Izvorul Tămăduirii, Î.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, a slujit la Dervent împreună cu un numeros sobor de preoţi, ocazie cu care îl hiroteseşte arhimandrit pe Părintele Elefterie.

La 12 mai 1990, Părintele Elefterie Mihail (Mihale – cum îşi spunea) s-a săvârşit din această lume, fiind înmormântat în partea dreaptă a zidului bisericii, lângă Sfântul Altar pe care l-a slujit ca preot timp de jumătate de secol, cu demnitate şi cu dragoste de Dumnezeu. Astfel că şi trupul Părintelui Elefterie a rămas acolo unde inima sa a fost întotdeauna – alături de fraţii săi de la Dervent.

Înştiinţate despre moartea Părintelui, cele două ucenice de chilie pe care le avusese la Mănăstirea Agapia – maicile Anisia şi Teodosia – au plecat imediat spre Dervent, cu binecuvântarea stareţei lor. Prin grija lui Dumnezeu şi ajutorul oamenilor, au ajuns în ziua înmormântării şi descriu astfel tabloul acelei zile:

“Veniseră numeroşi credincioşi la Dervent, căci mulţi dintre cei pe care îi ajutase în cei peste 50 de ani de slujire doreau să-şi ia rămas bun şi să-l petreacă spre locul pe care l-a râvnit atât de mult. A fost slujită Sfânta Liturghie cu 24 de preoţi şi diaconi. Numeroşi alţi preoţi şi călugări se aflau de asemenea în mulţime. Apoi s-a făcut Prohodul, care a durat patru ore, şi s-au citit dezlegări. Era de faţă şi un Mitropolit din Bulgaria (probabil din Silistra) care a predicat despre Părintele, arătându-i viaţa chinuită şi pribeagă pe care a dus-o.Deşi era foarte mare căldură, biserica plină, oamenii înghesuiţi unii în alţii, când ne-am apropiat de Părintele se simţea o mireasmă în jurul lui. Era înfăşurat în mantie, iar faţa-i era acoperită cu vălul de la camilafcă. Simţeai un duh puternic lângă el, te mustra conştiinţa.
Apoi trupul Părintelui a fost îngropat în peretele gropii care îi fusese săpată – deci lateral – într-o porţiune în care să încapă doar sicriul, iar groapa astupată. Mulţimea de oameni a fost aşezată la masă. S-au întins multe mese pentru ca toţi să poată spune “bogdaproste” – cuvânt pe care Părintele s-a luptat să-l audă cât mai des… Toată lumea era plânsă, tristă… S-au aşezat la masă din dragoste şi mâncau plângând, apoi s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, păstrând pentru totdeauna în inimă amintirea celui care le fusese părinte, duhovnic, tămăduitor şi rugător fierbinte către Dumnezeu”.

Astăzi, mormântul Părintelui Elefterie, înălţat lângă biserică, în partea dreaptă a altarului, înnobilează locul, adăugându-se celorlalte relicve sfinte de la Mănăstirea Dervent: Sfintele Cruci, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi Izvorul Tămăduirii.

 

Sfânta Mănăstire Dervent 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *