PĂRINTELE GALERIU: 10 ANI, 10 PREDICI
6 august 2013
Share
Iată că luna aceasta, în ziua a zecea, se împlinesc zece ani de cînd cel mai mare predicator român din a doua jumătate a secolului 20, Părintele Constantin Galeriu (1918-2003), s-a mutat la cele veşnice.
Cuvîntul lui rămîne însă mereu viu şi prezent printre noi, iar Lumea Credinţei îşi face o datorie de suflet editîndu-i cu acest prilej comemorativ volumul intitulat 10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la Cer, din care, ca o arvună, am alcătuit grupajul de mai jos (apărut iniţial în numărul pe luna august al magazinului ilustrat Lumea Credinţei, iar aici reprodus – păstrînd ortografia din volum – şi în întîmpinarea marelui praznic al Schimbării la Faţă, tîlcuit de Părintele Galeriu în termeni de neuitat). (R. C.)
UN FLORILEGIU DE SUFLET
(spicuiri din introducerea editorială)
La zece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu, Editura Lumea Credinţei, pe urma revistei care s-a străduit să-i cultive constant memoria, oferă celor ce l-au ascultat pe Părintele şi îi duc dorul, ca şi celor ce, născuţi mai târziu, nu au avut această şansă, un florilegiu de suflet, cu zece predici alese din ultimul său an de activitate pastorală curentă, mai precis din martie 2001 (la Duminica Sfântului Grigorie Palama – probabil teologul ortodox de care Părintele s-a simţit mereu cel mai aproape) până în ianuarie 2002 (la hramul Bisericii Sf. Silvestru – marele său bastion de cruciat al Cuvântului). La începutul fiecărei predici sunt precizate locul şi data rostirii ei.
Am ales ca încheiere o mărturie testamentară a Părintelui dinspre capătul vieţii, pe o temă mereu actuală (Biserica Ortodoxă ca Biserică naţională) şi pe care Părintele a atins-o în nenumărate rânduri, implicit sau tangenţial, şi în predicile sale. Un scurt portret iniţial al Părintelui şi câteva repere bio-bibliografice au încercat să reţină şi să puncteze, în interesul cititorului (şi îndeosebi al celui mai tânăr), aspectele esenţiale ale unei vieţi exemplare în slujba lui Hristos.
Editorii aduc cuvenitele mulţumiri doamnei preotese Argentina Galeriu pentru îngăduinţa şi sprijinul acordate acestei întreprinderi editoriale, cu nădejdea că la un moment dat va fi posibilă şi o ediţie lărgită a omileticii Părintelui (atât cât s-a păstrat din ea, scris sau înregistrat, de către familie sau de către unii fii duhovniceşti). Un gând aparte se îndreaptă spre regretatul Rodion Galeriu, fiul părintelui care s-a ostenit cel mai mult pentru posteritatea acestuia, editându-i multe scrieri inedite, sub egida Editurii Harisma (de care Părintele însuşi a fost atât de legat până la moarte).
Mulţumiri se cuvin, de asemenea, Părintelui Profesor Vasile Gordon, specialist în Omiletică şi apropiat de Părintele Galeriu, pentru bunăvoinţa şi promptitudinea cu care a răspuns solicitării noastre editoriale de a prefaţa acest volum omagial.
Rămânem perpetuu datori Părintelui Galeriu pentru tot ce ne-a dăruit de-a lungul vieţii, în scris sau prin viu grai, şi avem încredinţarea că şi generaţiile mai noi se vor învrednici de dreapta lui pomenire. Citiţi-i predicile şi veţi găsi în ele temeiul neuitării, cel care ne ţine treji şi într-un duh dinaintea Dumnezeului celui Viu şi Adevărat, în strălumina neînserată a Învierii.
Răzvan CODRESCU
UIMITOAREA PUTERE DE CONVINGERE
A PREDICILOR PĂRINTELUI GALERIU
(spicuiri din prefaţa volumului)
Cu cel puţin un sfert de veac înaintea trecerii sale la Domnul, Părinte Galeriu a fost nu doar cunoscut, ci recunoscut ca unul dintre cei mai persuasivi predicatori ai României. Aşa stând lucrurile, este instructiv pentru noi toţi, preoţi şi credincioşi, să ne întrebăm: care sunt, practic, atuurile acestei uimitoare puteri de convingere?
În ce ne priveşte (îndrăznesc să scriu aici şi în numele celorlalţi colegi care l-au avut profesor), am remarcat câteva dintre atuurile inconfundabile, pe care le sintetizăm în şapte puncte.
1. Părintele a fost un slujitor cu personalitate: duhovnicesc, cu aleasă cultură şi o ţinută demnă în toate împrejurările. În cunoscutul Tratat despre preoţie (Περὶ Ἱερωσύνης), Sfântul Ioan Gură de Aur face la un moment dat o afirmaţie aparent paradoxală: „Ascultătorii stau şi judecă nu atât cele spuse, cât părerile despre cei care vorbesc…” (V, 5, 20). Adică, evaluează predica nu neapărat după cele rostite, ci după numele sau faima predicatorului. Sfântul Părinte nu sugerează nicidecum că ar fi vorba de o ignorare a conţinutului, ci vrea să scoată în relief conştientizarea progresivă privind responsabilitatea uriaşă asumată de propovăduitor. Deplin conştient de acest statut, Părintele Galeriu s-a străduit să fie mereu un om şi slujitor bun, după un principiu al retoricii antice pe care îl evoca adesea la orele de curs:Non posse oratorem esse, nisi bonum virum – Nu poate fi (nimeni) orator, dacă nu este bărbat bun (Quintilian, Ars retorica, III, 33).
2. În toate predicile, părintele acordă prioritate cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, pe care le tâlcuieşte în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, neuitând, în nici o predică, să invoce şi cuvinte de rugăciune pentru luminarea înţelesurilor evanghelice. „Iisus Hristos dă toate răspunsurile pentru noi, pentru că e Dumnezeu; savanţii lumii nu ni le pot da!” – spunea Părintele. De aceea, avea mereu în conştiinţă mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (II Corinteni 4, 5).
3. Invitaţia făcută ascultătorilor de a pătrunde mereu mai adânc învăţăturile necesare mântuirii. Părintele invoca, în acest sens, cuvintele Psalmistului: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (41, 9). Exemple de aprofundări teologice, duhovniceşti, vom întâlni la tot pasul şi în predicile antologate în acest volum omagial.
4. Părintele realiza de fiecare dată acea sine qua non „captatio benevolentiae”, reuşind să ţină în mână un auditoriu considerabil, de la aprox. 45 min. până la o oră, în fiecare duminică sau sărbătoare. Timpul fizic (χρόνος) era „uitat”, pentru că Părintele îi transmuta liturgic, pe toţi, într-un alt „timp” – „ziua cea neînserată a Împărăţiei” (καιρός) –, nemăsurat de ceas.
5. Părintele insufla siguranţa că este păstorul care-şi călăuzeşte fiii pe drumul adevărat al mântuirii. De aceea, foarte mulţi l-au ales şi ca duhovnic, iar unii dintre noi am optat să-l avem îndrumător şi la studiile doctorale. Toţi, şi enoriaşi, şi ucenici, am receptat mai alescalitatea lui de părinte, nu doar pe cea de învăţător, în care excela, de altfel. Se încadra, fără dubii, în ceata celor puţini, din noianul de dascăli pe care i-am avut, confirmând spusele Sfântului Apostol Pavel: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi! (I Corinteni 4, 15).
6. Conţinutul de substanţă al predicilor este îmbrăcat într-un frumos veşmânt stilistic. Frazele curg într-o curată limbă românească, ferită de floricele, preţiozităţi şi teribilisme retoriceşti, dar îmbogăţită la tot pasul cu expresii liturgice de o fineţe şi o gingăşie aparte.
7. Mai presus de toate, din predicile părintelui, ca din întreaga sa slujire, de altfel, se revarsă o dragoste neţărmurită pentru toţi. Şi nu doar pentru enoriaşi, membri ai familiei, studenţi, ucenici etc., ci pentru întregul neam românesc. Formula frecventă de la începutul predicilor, „vrednicilor de iubire, drept-măritori creştini” nu este întâmplătoare, cum nu este nici adresarea ulterioară „iubiţii mei” sau „iubiţilor”.
Iar această dragoste neţărmurită explică, în final, puterea uriaşă de persuasiune, dar şi declanşarea unei receptivităţi totale din partea ascultătorilor.
*
Felicităm pe toţi ostenitorii acestei cărţi de suflet, cu speranţa că nu peste multă vreme vom avea o ediţie omiletică integrală, pe care o aşteptăm cu toţii, preoţi, enoriaşi, studenţi şi chiar noi, slujitorii mai vârstnici, care nu vom înceta niciodată să ne considerăm ucenici ai unuia dintre cei mai însemnaţi predicatori pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română.
Preot Prof. Vasile GORDON
Facultatea de Teologie
„Patriarhul Justinian”
a Universităţii din Bucureşti
Icoana Schimbării la Faţă
(Mihai Laduncă, tempera pe lemn)
LUMINA CEA NEÎNSERATĂ
(spicuiri din ultima predică a Părintelui Galeriu
la Schimbarea la Faţă a Domnului – 6 august 2001)
Dreptmăritori şi vrednici de dragoste dumnezeiască fraţi şi creştini, Schimbarea la Faţă a Domnului este, totodată, şi sfânta Lui dorinţă ca şi noi toţi să ne împărtăşim de schimbarea la faţă cu Dânsul…
Iubiţilor, Schimbarea la Faţă, ca orice act al Evangheliei, are o unicitate. În Schimbarea la Faţă ne este dată o arvună a învierii noastre, o pregustare de aici, din viaţa şi veacul de acum, a tainei Împărăţiei. Aceasta este însemnătatea ei, a acestei mari descoperiri dumnezeieşti…
Iisus îi întreabă pe ucenici, între dânşii fiind: “Cine spun oamenii că că sunt?”. Şi ucenicii îi spun, pe rând: “Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre prooroci”.“Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?” (Marcu 8, 27-29).
Întrebarea aceasta pe noi ne priveşte, în clipa aceasta. Cine este Iisus pentru noi, ce credem noi despre El? Şi e fapt capital: Ce cred eu despre Iisus? Fiecare. Pentru că ce cred eu despre El cred pentru mine şi eu devin părtaş Lui, mă unesc cu El. Şi ce este El devin şi eu, în părtăşia Lui. Vedeţi cât e de adânc şi răscolitor, transfigurator! Şi atunci, ştiţi, Petru a răspuns: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Şi Mântuitorul i-a zis: “Ferice de tine, Simone…” – îl numeşte fericit. Nu spune Mântuitorul de multe ori “fericit”. Va mai spune acest cuvânt când e vorba de [cele nouă] fericiri şi când e vorba de marea descoperire: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”(Ioan 20, 29). “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta…” – nu firea căzută, păcătoasă; şi nu numai că e păcătoasă, dar carnea şi sângele sunt zidite. Or, tu ai spus: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Cel nezidit. Asta nu cele zidite ţi-au descoperit. Şi de ce nu pot cele zidite să le spună? Pentru că cele zidite nu sunt din veci, cu cele nezidite. De aceea a spus: nu carnea şi sângele – zidite în timp, ci Tatăl. Numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt din veci şi numai Sfânta Treime poate da această mărturie, noi nu. Dar ne împărtăşim din ea. Şi s-a împărtăşit atunci Petru din mărturia Tatălui. A dat Dumnezeu aşa, ca un om să rostească, iar Fiul lui Dumnezeu să o întărească, să o confirme. Dar acesta e cuvântul Tatălui ceresc, pe acest cuvânt se zideşte Biserica…
“Şi după şase zile – spune Sfântul Marcu – a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt [Taborul, mai jos de Marea Galileii, în drum spre Ierusalim], de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 1-3). Dar, mai mult, cum spune şi Sfântul Apostol Matei: “A strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). În această strălucire, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie. Şi Sfântul Luca ne spune ceva mai mult: că cei doi, “arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31). Adică despre ceea ce le vestise şi ucenicilor: întreaga taină a crucii şi învierii. Aceea era în grai, în cuvânt rostită şi în fapt împlinită. Pentru că faţa Lui strălucea, veşmintele [erau] albe ca lumina, văzduhul întreg şi muntele şi tot ce era pe munte strălucea, se transfigura. Şi tâlcuiau în cuvânt. iar cei trei – Petru Iacov şi Ioan – auzeau, ca să fie mărturie, tot ceea ce se grăia. Cum auzim noi. Şi aşa ar trebui să ne pătrundem noi de Cuvântul atât de puternic, cel care “pătrunde până la despărţitura sufletului de duh”, cum zice Sfântul Pavel (Evrei 4, 12). Din adânc să te simţi, să simţi puţin transfigurarea în tine; măcar în gând şi cuvânt. Să simţi iluminarea scânteind…
Iată mărturia Sfântului Petru. A vorbit Mântuitorul despre taina tainelor tuturor, a Crucii şi a Învierii şi a Pogorârii Duhului Sfânt, dar de ce în chip deosebit scrie despre acest moment al Schimbării la Faţă?
Şi, în puţinătatea minţii noastre, de ce n-a vorbit Petru despre Cruce şi Înviere? Păi, iubiţilor, a luat Petru parte cu Iisus la Cruce? A fost Petru, în acel moment în care a înviat Mântuitorul, de faţă? N-a luat parte, n-a fost de faţă.
E unic acel moment al Crucii şi Învierii, dar la Tabor Petru a luat parte. S-a schimbat şi Petru la faţă împreună cu Iisus? S-a schimbat. Într-un fel vorbeşte despre Înviere – cum o va tâlcui în ziua Cincizecimii – şi altfel vorbeşte despre Schimbarea la Faţă. Pentru că el a trăit schimbarea la faţă. Şi aceasta, o dată mai mult, ne spune nouă că şi nouă ne este dată. Deci să luăm aminte: schimbarea la faţă şi nouă ne este dată, să o trăim.
Şi cum? Ascultând cuvântul.
Crezând şi ascultând, cuvântul prinde rădăcină în tine. Şi iei puţin parte, ucigând în tine tot ce e stricăcios şi puturos în lume. Pentru că strălucirea Schimbării la Faţă e numai lumină, numai iubire divină şi numai bună mireasmă…
Răzvan Codrescu
