Parintele Gheorghe Pustnicul de la Chiriteni

Părintele Ghenadie Gheorghe s-a născut prin anii 30. Ca şi în biografiile părinţilor din vechime, data naşterii nu a reţinut-o nimeni. Asta pentru că la părintele singurul lucru cu adevărat important era prezentul. Şcoală nu avea decât vreo patru clase, cât să scrie şi să citească. Intrase de tânăr în mânăstire. Ghenadie fusese numele său de rasofor, dar părintele avea dintotdeauna mare evlavie la Sfântul Gheorghe, „care Îl iubea pe Dumnezeu ca un Foc”. De altfel, înainte de ‘89, părintele se călugărise în „secret” într-o mânăstire şi primise numele mucenicului săi drag – Gheorghe. Decretul din 1959 dat de comunişti l-a obligat să părăsească mânăstirea. De atunci a ales calea sihăstriei. A găsit într-o poiană din împrejurimile satului Chiriţeni, judeţul Neamţ, o căsuţă şi aşa a devenit Pustnicul, cum l-au numit sătenii.

Ce te frapa la părintele era discreţia. În toate pe care le făcea, primul gând era către celălalt. Mânca doar de post. De când a ales calea sihăstriei, Dumnezeu i-a descoperit că aşa „te rogi mai uşor, ţi se ascut simţurile”. Şi parcă pentru a-l întări, i-a blagoslovit locul retragerii cu ciuperci din belşug, ce au şi devenit principala hrană a părintelui. Părintele Gheor­ghe nu putea sta, însă, fără Sf. Liturghie. De aceea duminica şi de sărbători lua drumul bisericii sau mânăstirii. Nu lipsea nici de la marile pelerinaje: la Iaşi de Cuvioasa, la Nicula de Adormire, la Bucureşti de Sf. Dimitrie. Părintelui îi mai plăcea un lucru: să fie de faţă la hirotonia în treptele arhiereşti; „E mult har atuncea”, obişnuia să ne spună. Îi plăcea iarăşi mult pustnicia părintelui Rafail Noica, pe care-l vizitase de vreo două-trei ori, şi pe care îl respecta foarte mult. Aici cel mai mult îl încânta faptul că participa la Sf. Liturghie fără să treacă prin lume. Cam astea erau „plăcerile” unui pustnic. Însă cel mai bine se simţea tot la căsuţa sa din poiană, locul în care „se încărca”.
Ultima oară când l-am văzut, părintele Gheorghe slăbise mult. Se îmbolnăvise de plămâni. În vara următoare, când am urcat în poieniţă, un alt părinte mai tânăr stătea în căsuţa părintelui. „A murit părintele iarna trecută, e îngropat la Bistriţa, la mânăstire”. Ajunşi acolo într-un târziu, am reuşit să găsim şi mormântul părintelui Gheorghe. Cineva îi făcuse o cruce de marmură. Aşa am aflat şi când se născuse şi cum îl chemase. Dar nu am reţinut nimic. Pentru noi părintele Gheorghe rămăsese Părintele.
Amintiri ale unor ucenici ­despre părintele Gheorghe
Adormit fiind, m-am trezit ridicându-mă şi deschizând cortul. Ceva mă împingea afară. Atunci l-am văzut pe părintele coborând şi venind drept la mine. „De cât timp nu te-ai mai spovedit?” m-a întrebat. Eu m-am ruşinat că trecuse cam jumătate de an. „Să nu mai stai aşa!”
Când am fost prima dată la părintele Gheorghe eram student şi nu aveam alte griji în afara examenelor. După un urcuş istovitor pe deal, în 20 de minute intram într-o poieniţă. Mi-era teribil de teamă, aproape tremuram. Îmi imaginam că părintele va veni şi va spune: ce a venit şi păcătosul ăsta, să-mi tulbure liniştea cu gândurile lui lumeşti? Când a coborât părintele (stătea într-o căsuţă de lemn în susul poienii) am văzut că nici vorbă de aşa ceva. Era zâmbitor şi senin. S-a bucurat chiar de sosirea mea şi din „prunc” nu m-a scos de atunci. Avea un dar aparte, un mod foarte fin de a-ţi spune ceva, de a-ţi atrage atenţia. În alt an, la fel, prunc în sus prunc în jos, până zic eu la un moment dat „prunc, poate la minte părinte”. Şi părintele zâmbind în barbă şi aproape făcând cu ochiul le spunea celorlalţi: „Ia uite că ia seama”. Altă dată am coborât pe întuneric în pădure, şi brusc mi s-a făcut frică. A doua zi ne-a spus că nu trebuie să ne temem de închipuiri. Părintele era blând precum un copil, când stăteai lângă dânsul te simţeai aşa, învăluit de o forţă care îţi ridica şi mintea şi inima. Nu cred că avea părintele şcoală multă dar când vorbea, parcă vorbea din Pateric.
De fiecare dată cobora la noi seara şi ne vorbea exact de lucrurile ce ne frământaseră în timpul zilei, ca şi cum ar fi ştiut ce întrebări aveam. Ultima dată când am mers la părintele eram foarte obosit. Am pus cortul în josul poieniţei, m-am băgat în el şi am adormit. Adormit fiind, m-am trezit ridicându-mă şi deschizând cortul. Ceva mă împingea afară. Atunci l-am văzut pe părintele coborând şi venind drept la mine. „De cât timp nu te-ai mai spovedit?” m-a întrebat. Eu m-am ruşinat că trecuse cam jumătate de an. „Să nu mai stai aşa!” mi-a spus părintele. M-am băgat la loc în cort după accea, uşor buimac.Trecerea de la somn la trezire fusese bruscă. N-am mai putut adormi.
Marius Bucur
Aveam aşteptări ridicate de la contactul cu mistica ortodoxă – vroiam să aflu tainele practicii rugăciunii, cum se poate lupta cu demonii şi cum te poţi întâlni cu îngerii luminii în văzduhuri. Nu am aflat nimic. Părintele nu a vorbit depre rugăciunea minţii şi isihie. Era însă ­întruchiparea lor.
Întâmplarea a făcut ca, din motive care nici acum nu-mi sunt cunoscute, Părintele să treacă pentru câteva zile prin Braşov. Cadrul întâlnirii a fost unul prozaic: un apartament de bloc, de tip comunist, în care Părintele era găzduit temporar de către nişte credincioşi. Aveam aşteptări ridicate de la contactul cu mistica ortodoxă – vroiam să aflu tainele practicii rugăciunii, cum se poate lupta cu demonii şi cum te poţi întâlni cu îngerii luminii în văzduhuri. Nu am aflat nimic. Părintele nu a rostit prea multe cuvinte. Prezenţa dânsului era însă tulburătoare, te copleşea. Nu a vorbit depre rugăciunea minţii şi isihie. Era însă întruchiparea lor. Era de o sfială, smerenie şi blândeţe cum nu mai întâlnisem şi cum greu pot fi descrise. Prezenţa dânsului iradia linişte şi împăcare. Chipul îi era tot timpul luminos şi bucuros. Pleca uşor capul şi încrunta un pic sprâncenele doar când îl întrebam cât de departe a ajuns în practicarea rugăciunii minţii. Nu mai ţin minte exact ce am discutat timp de peste 2 ore, cred că nici nu era foar­te important. Cert este că am primit încuviinţarea părintelui să-l vizităm pe perioada verii la poalele Ceahlăului, în poieniţa unde-şi avea coliba. Ar fi cu siguranţă multe de povestit despre părintele şi despre poieniţa unde ­locuia…
De pildă, Liturghia de duminică: părintele locuia cam la 2-3 km distanţă de o bisericuţă de parohie. Datorită calităţilor păstorului, prefera însă să meargă duminica la liturghie într-o altă comună, situată la vreo 8-10 km distanţă de chilia dânsului. La cei 60-70 de ani pe care-i avea, mergea pe jos până acolo – prin păduri şi peste dea­luri. Pleca dis‑de‑dimineaţă, pentru a fi sigur că ajunge înainte de a începe utrenia. Ne ruga să-l urmăm la o distanţă respectabilă – două‑trei sute de metri. Nu dorea să-i fie tulburată rugăciunea. Ajungea primul în faţa micuţei biserici. Nici inimosul părinte paroh nu era încă prezent. Odată intrat în biserică, părea că se rupe total de lume: se aşeza foarte în faţă, lângă strana din dreapta şi stătea toată slujba de duminică cu ochii şi cu mintea aţintite spre altar. Părea transfigurat de tainele pe care le contempla. La sfârşitul slujbei se împărtăşea întot­deauna; cu mare luare‑aminte. Când ieşea din biserică nu vorbea cu nimeni: ţinea privirea în jos şi pleca grăbit înapoi spre chilia din poieniţă, aceiaşi 8-10 km pe jos, peste dealuri şi păduri…
Era copleşitoare despărţirea de părintele: fără multe cuvinte. Era doar binecuvântarea. Toţi cei prezenţi îşi plecau capul, iar părintele îi însemna cu semnul crucii. Era o binecuvântare dată din adâncul fiinţei lui, cu toată dragostea. O simţeai nu numai sufleteşte ci şi fizic, organic. În final, ne cerea tuturor iertare. Poate că ne supărase cu ceva în timpul cât stătusem lângă dânsul…
Ciprian Răglean
…rezolvarea ispitelor mele se găsea într-o încercare de a găsi o smerenie foarte adâncă, despre care nu ştiam decît din cărţi că trebuie lucrată. De data aceasta îmi vorbea cineva care ştia din cercare lucrul despre care vorbeşte
L-am cunoscut în anul 2003, într‑un moment de încercări ale vieţii mele duhovniceşti, şi m-am dus să-i cer cuvânt de folos. Deja de o vreme ştiam de la nişte monahi din Sihăstria că este la o măsură duhovnicească aleasă şi că are bune cunoştinţe despre lucrarea lăuntrică. Şi părinţii din Petru Vodă îl cunoşteau, pentru că venea din vreme în vreme la noi să se împărtăşească şi în faţa Sfântului Potir cerea ca preotul să-i dea mai mult Sfânt Sânge (toată învăţătura Bisericii spune despre puterea de iertare a păcatelor a Sfântului Sânge al lui Hristos). Mai ştiam, de asemenea, de la un ucenic de-al său, unde îl voi putea găsi. Îmi aduc aminte că am avut o vorbă de mare folos duhov­nicesc, iar rezolvarea ispitelor mele se găsea într-o încercare de a găsi o smerenie foarte adâncă, despre care nu ştiam decît din cărţi că trebuie lucrată. De data aceasta îmi vorbea cineva care ştia din cercare lucrul despre care vorbeşte. Jumătatea de ceas pe care am petrecut‑o împreună mi-a fost de mare folos şi îi păstrez o amintire plină de recunoştinţă. Am revenit apoi după câţiva ani să-l mai întreb ceva, dar am aflat că nu mult dupã ce îl vizitasem plecase la Domnul.
Fusese dat afară din mânăstire în 1959 ca urmare a aplicării decretului anti-monahal şi anti-hristic (acest decret repeta în cea mai mare parte aceeaşi măsură luată de principele Al. I. Cuza, în 1864) din acel an, şi alesese mai bine a vieţui singur undeva decât a porni pe vreuna din căile ce le oferea vremea aceea. Şi găsind nişte creştini milostivi şi iubitori de pustnici, a găzduit într-o casă ridicată pe pământul acelora, până la sfârşitul vieţii sale. Poate că ne putem gândi la egoismul vieţuirii solitare, la faptul că alţii au fost trimişi în închisori şi au mărturisit şi el a „mucegăit” într-o căsuţă, trăind din mila Domnului. Dar ce e sigur, e că 30 de ani de pustnicie şi ilegalitate s-au putut duce doar cu mare greutate şi cu mulţime de ispite. Nu e nimic mai aspru pentru nevoitorul în pustie decît războiul duhurilor necurate, de multe ori nevăzut; de foarte multe ori dracii se arată faţă către faţă şi încearcă fie prin frică, fie prin ademeniri să smintească pe nevoitor. Liniştea şi singurătatea fac bine sufletului şi bună aşezare sufletească au iubitorii de linişte. Dar războiul gândurilor celui care petrece în desăvârşită singurătate este aproape cu neputinţă de povestit, ori de purtat. De aceea doar Părintele Gheorghe ştie prin ce a trecut sufletul său şi a-l judeca după cele din afară este o greşeală de care se cuvine să ne ferim.
monahul Filotheu din Ţara Sfântă
30 de capete
ale părintelui Gheorghe
1. Omul este o biserică vie.
2. Precum un pui de găină este în coaja sa de ou şi după ce iese începe să vadă lumina, gângănii, gâze, tot ce-i în jurul lui, aşa şi sufletul omului este acum în coaja aceasta a trupului, de-abia după aceea iese la Lumină.
3. Acum este cernerea, în lume se dă lupta cea mare, Dumnezeu dă voie omului să aleagă şi-l lasă pe diavol să-l ispitescă pe om.
4. Acum Dumnezeu dă aşa libertate multă omului să vadă ce alege, dar omul numai rău alege.
5. Acum este cernerea mare şi în mânăstiri, cine nu este tare este dat afară, şi degeaba zice că în lume o să facă fapte şi că o să-i meargă bine, că este amăgire. După o perioadă uşoară o să vină perioada cea grea şi o să se chinuie iar. Diavolul ştie cum să amăgească.
6. În vremurile de acum curvia şi desfrânarea sunt puse la loc de cinste, dar cei din lume pot răzbi cu smerenie şi căinţă.
7. Cine înjură îl înjură pe Dumnezeu.
8. În mânăstiri nu se prea poate dobândi acum rugăciunea inimii, ci doar în pustie.
9. Odată, un om a vrut sa mă omoare, zicea că îi fur oile. A ridicat furca în aer, dar a rămas cu ea în sus, înţepenit. De parcă eu mănânc carne de oaie!
10. Sfânta Împărtăşanie deschide ochii minţii şi dă înţelepciune.
11. Rugăciunea inimii degeaba o zici tot timpul dacă porţi ură şi mânie. Trebuie să te curăţeşti de tot, să ai inimă curată şi de-abia apoi trimite Dumnezeu harul.
12. Rugăciunea să fie bine făcută, nu pe grabă, ci din toată inima.
13. La acatiste şi psaltire atenţia trebuie concentrată la ceea ce citeşti, la cuvânt, mintea să fie acolo, să nu zboare.
14. Rugăciunea să fie ca a vulturului – sus în înaltul cerului, şi nu ca a găinii sau a struţului, pe pământ.
15. Mândria este de mai multe feluri: cea din ură, care este cea mai periculoasă, cea din fire, care şi ea e gravă, şi cea de la diavol.
17. Sunt mulţi oameni care se bazează pe literă, pe ştiinţă multă, şi greşesc tare. Dar o să-i întoarcă Dumnezeu şi pe ei.
18. Atunci când ai perioade grele chiar şi în silă să te rogi, căci aşa este lupta.
19. În pustie, dacă nu eşti pregătit, imediat te alungă locul.
20. Dar mare de tot este cel al cunoaşterii de sine, pe care nu-l au nici episcopii. Doar cui vrea Dumnezeu îl dă. Darul acesta când vine altcumva înţelegi lucrurile.
21. Dacă ai cunoştinţă de sine poţi lupta mai uşor în războiul ăsta nevăzut.
22. Dumnezeu dă darul său încetul cu încetul, e nevoie de răbdare multă şi multă smerenie.
23. La Liturghie cea mai grea este lupta cu gândurile care fug prin minte; trebuie să îţi ţii atenţia în inimă.
24. Pe mine Sfânta Împărtăşanie m-a scos din multe ispite şi necazuri.
25. Ce ne lipseşte nouă este străduinţa, chiar dacă ne rugăm în silă Dumnezeu vede străduinţa noastră şi trimite darul, dar nu imediat.
26. Sfintele Taine au cea mai mare putere, dau agerime minţii, poftă şi putere de rugăciune, poftă pentru sfinţenie. Când mă împărtăşesc, mie îmi vine să mănânc şi potirul.
27. Când ne rugăm pentru alţii, mai întâi ne facem în minte chipul persoanei pentru care ne rugăm, apoi facem metanii şi rugăciunile care i se socotesc persoanei respective. Treaba asta trebuie să o facem constant, zilnic şi mai mult ca sigur va da roade, chiar dacă nu imediat.
28. Omul este ca un copac, dacă de mic ai grijă de el, îl ajustezi, îl uzi, el creşte frumos, înalt; adică copilul dacă-l creşti în frica de Dumnezeu, îl împărtăşeşti, se face om drept, creştin. Pe când omul îmbătrânit în rele e asemenea copacului bătrân; trebuie să tai din el, el are obiceiuri urâte intrate în sânge. Atunci numai credinţa şi boala lungă, la pat, îl mai pot întoarce pe omul bătrân.
29. În vremurile de acum rugăciunile sunt mult mai ascultate de Dumnezeu decât înainte.
30. Fiecare dintre noi avem cheia Împărăţiei, cheia inimii. Trebuie numai să vrem să descuiem.

Articol apărut în Lumea Monahilor anul I, nr.3 septembrie 2007