Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mânăstirii Nera: «N-avem altă lucrare decât pocăinţa…» (II)

Aşadar, se poate forma o obşte în duh filocalic, nu mai este o “nebunie”, cum spuneaţi la început…

Ba da, “nebunie” este, dar nu înseamnă decât că este un imposibil posibil. Privind lucrurile din altă perspectivă, noi acum suntem mai aproape de mântuire decât oricând altcândva. Să vă dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atât de slabi şi de neputincioşi, atât de ezitanţi şi de nestatornici, să ne smerim mai uşor, să alergăm mai grabnic la acoperământul harului, să conştientizăm că toate atârnă de mila şi de iubirea Domnului?

Fiţi cu luare aminte la vieţile Părinţilor, care au fost nişte bărbaţi atât de puternici, de curajoşi, de statornici, de hotărâţi, de verticali… Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul desfrânării timp de 12 ani, până la deznădejdea cea mai cumplită, auzind la sfârşit glas din cer: “Pamvo, pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu”. Vedeţi, Domnul a “luptat” cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui să lupte cu noi Domnul pentru a ne arăta cât de neputincioşi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi ştim că toate atârnă de Domnul, că, dacă şi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în stare nici o brumă de canon să facem, ne zgândărim la primul cuvânt al fratelui, suntem cu “botul pus”, cu “faţa cernită” – “Nu ştiu ce am, nu mai merge!”. Păi, unde vedem aşa ceva la Părinţi? Pentru noi este mai uşor să purtăm smerenia asta. Oamenii aceştia erau atât de hotărâţi! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: “Şi dacă se va lipi cerul de pământ, Theodor nu se teme”. Cu asemenea oameni Domnul “a avut de furcă” până să-i înveţe smerenia. Pe când cu noi, care suntem nişte zdrenţe netrebnice… Nu ne cere Domnul nimic decât să ne ţinem mintea în iad, adică să ne recunoaştem ca vrednici de iad, dar să nu deznădăjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

Care este lucrarea omului?

Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N- avem altă lucrare decât pocăinţa.

Şi cum să facem ca să nu deznădăjduim?

Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti… Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni… Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

În ce constă această aşteptare? Este cea de care vorbeşte Psalmistul: “Aşteptând, am aşteptat pe Domnul”?

Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: “Răbdând, am răbdat pe Domnul”. Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun “Aştept învierea morţilor” nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: “Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi”.

Ce ne împiedică să-L aşteptăm aşa pe Domnul Hristos?

În cartea Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, Părintele nostru Sofronie Saharov spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem astăzi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este că şi noi, cei “întorşi” vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat, Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că “ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie”… Spunea Părintele Rafail: “Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic”. De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată
este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.

Totuşi ce ne împiedică să-L vedem drept?

Păi, tot ceea ce am moştenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu nişte vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei fiinţe căzute, care nu poate să‑L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Cântăm la Înviere: “Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind!”. Din clipa când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că nu-L mai recunoaştem drept ceea ce este, drept Părinte. Nu mai avem încredere: aşteptăm numai biciul, ciomagul…

(Continuare în numărul viitor)

Interviu realizat de Stelian GOMBOŞ