LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Parintele Ioan: Folosul Sfintei Liturghii

Share

„Dar Liturghia şi Sfânta Împărtăşanie nu dau doar izbăvirea din chinurile răului sau din alte simţiri ce stau apăsarea păcatului; ele aduc, deopotrivă, bucuria unei vieţi noi, în pace şi în bucurie:

„Cu adevărat cerească, dumnezeiască este această slujire pe pământ care aduce în suflet fericire, pace, bucurie! Ea nutreşte mintea, veseleşte inima, iscă lacrimi de umilinţă, evlavie, recunoştinţă, îmbărbătare pentru jertfelnicie şi pentru nevoinţa dragostei, bucurie cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.”

În mod special, aşa cum pe bună dreptate remarca arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) despre cartea „Cerul pe pământ” a părintelui Ioan, acesta „sorbea” din Liturghie vigoare, tărie, forţă!

„Îmbrăcându-mă întru Hristos cu credinţă şi făcându-mă părtaş Sfintelor Taine, mi se deschide mintea şi mă simt puternic ca o stâncă” – scria el.

Iar într-o convorbire cu un grup de preoţi spunea: „Domnul, cu care mă unesc în fiecare zi prin Sfânta Împărtăşanie, îmi dă tărie. Altminteri, de unde aş fi putut să capăt putere pentru eforturile intense şi constante prin care mă străduiesc să fiu în slujba slavei Numelui Său şi a mântuirii semenilor mei?”

Părintele Ioan făcea dovada că în timpul Sfintei Liturghii nu se descoperă doar anumite trăiri luminoase sau calităţi sufleteşti alese, ci însăşi puterea vieţii sau, mai exact spus, adevărata viaţă în autenticitatea şi plenitudinea ei. „Când nu oficiez Sfânta Liturghie simt că mor.” Iar în alt loc: „Nu putem avea viaţă adevărată fără Iisus Hristos, Izvorul Vieţii. Liturghia este izvorul adevăratei vieţi pentru că în ea Însuşi Domnul, Stăpânul vieţii, Se dă pe Sine mâncare şi băutură celor ce cred în El şi dă viaţă din belşug celor ce se împărtăşesc din Sine, aşa cum Însuşi o spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (In.6,54)”.

Dar ce înseamnă oare adevărata viaţă?

Adevărata viaţă este iubire, întrucât Dumnezeu Însuşi este Iubire. De aceea tocmai iubirea şi, în cele din urmă, întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu Însuşi reprezintă acel lucru de căpetenie, unic, pe care îl caută sufletul creştinului şi îl dobândeşte prin Sfânta Liturghie.

În cuvintele «luaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi» şi «beţi dintru acesta toţi, acesta este ângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor», Dumnezeu Îşi arată nemărginita Lui dragoste pentru neamul omenesc, scrie părintele Ioan. Un sfânt fior îi trece prin toate mădularele, prin toată fiinţa celui care n-a venit cu idei preconcepute şi care nu este legat de pofte şi patimi omeneşti, atunci când percepe cu auzul inimii, din gura preotului aceste cuvinte!”

Şi mai departe adaugă: „O, dragoste desăvârşită! O,dragoste atotcuprinzătoare! Dragostea care dă tărie! Datu-I-am noi oare prinosul nostru de recunoştinţă lui Dumnezeu în schimbul dragostei pe care ne-o poartă?”

O dragoste care s-a văđit în jertfa adusă de Hristos pentru izbăvirea noastră de tot răul şi prin care se arată Dumnezeu Însuşi, în esenţa Sa inaccesibilă, şi prin aceasta noi, după puterile fiecăruia, dobândim asemănare cu Dumnezeu, ne îndumnezeim, cum se spune în limbaj bisericesc. „Rămân mut de uimire înaintea măreţei jertfe a Trupui şi Sângelui lui Hristos, înaintea nemăsuratei iubiri care se vădeşte prin ea, înaintea morţii Sale cea îndumnezeitoare pentru noi, păcătoşii, înaintea puterii lui Dumezeu, înaintea minunii care se săvârşeşte! O, Doamne, Iisuse Hristoare! Tu Te afli întreg înaintea ochilor noştri! Te vedem, Te simţim, Te pipăim!”. Şi mai departe: „Suprema răsplată pentru un creştin, mai cu seamă pentru un preot, este să-l aibă pe Dumnezeu în inimă. El este viaţa noastră, slava noastră”.

Ţinând seama de aceste cuvinte şi de alte afirmaţii ale părintelui Ioan, „A-L sluji pe Dumnezeu este o fericire în sine!”

Reflectând asupra concepţiei părintelui Ioan despre Liturghue, arhiepiscopul Veniamin (Fedcenkov) remarca pe bună dreptate: „Dacă cineva l-ar fi întrebat pe părinte: cu ce folos rămânem de la Liturghie? Probabil că el ar fi fost uluit, sau poate că l-ar fi privit pe acel om cu tristeţe: despre ce «folos» ar putea fi vorba, sau despre ce roade ori rezultate, de vreme ce Totul ne-a şi fost dat!”

Teribilele  greutăţi nu numai că nu l-au oprit din drum şi nu i-au slăbit părintelui Ioan eforturile sacerdotale şi pastorale, ci i-au sporit şi mai mult ardoarea şi în acelaşi timp i-au prefigurat coordonatele, căile şi metodele pastoraţiei. Acel uluitor contrast dintre combustia lăuntrică a părintelui din timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, pe de o parte, şi indiferenţa cvasigeneralizată a societăţii faţă de viaţă liturgică şi faţă de Biserică, pe de altă parte, îl va fi obligat, probabil, nu numai să-şi radicalizeze discursul şi să pună mai multă ardoare în tot ceea ce îi stătea aproape de inimă, ci şi să se roage mai intens şi cu mai mult sârg.

Înainte de a vorbi despre modul în care părintele Ioan înţelegea să slujească altarul şi în special despre persoana sa ca liturghisitor şi mărturisitor al Liturghiei, vom reproduce pe scurt opiniile sale referitoare la importanţa vieţii liturgice. Atunci îi vom înţelege mai bine acea slujire fără seamăn, atât de înflăcărată şi de inspirată, care a făcut să se îndrepte asupra sa atenţia întregii Rusii.

          Pentru multă lume cuvintele şi sensul slujbelor divine sunt de neînţeles, din cauza ignoranţei, şi de aceea îi va veni greu să priceapă dintr-odată spusele părintelui Ioan despre emoţiile sale sublime din timpul slujbelor, despre însemnătatea Liturghiei şi Euharistiei. Dar fiecare cunoaşte din experienţă ce chinuri poate produce o conştiinţa apăsată de păcat, de starea de rãutate sau de nemulţumire şi cât de uşurat te simţi când ai scăpat de ele. Iată de ce, înainte de a ne referi la concepţia părintelui Ioan despre această dimensiune fundamentală a misiunii preoţeşti, vom reaminti unele dintre consideraţiile sale despre chinurile pe care le provoacă păcatul.

În multe dintr însemnările sale părintele Ioan  nu încetează să arate şi să ne convingă cât de cumplite sunt aceste chinuri şi cât de mare este bucuria de a te simţi scăpat de ele. Cunoaştem cu toţii asemenea stări şi ne putem verifica pe noi înşine. După o asemenea verificare nu ne va fi greu să-l urmăm pe părintele Ioan şi să ne convingem de adevărul afirmaţiilor sale, că rugăciunea, cu deosebire cea obştească, în biserică, urmată de pocăinţa şi de împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi, fireşte, citirea Cuvântului lui Dumnezeu sunt cele mai eficiente mijloace pentru a ne elibera de răul dinlăuntrul nostru, care ne chinuie inima şi ne strică viaţa. Iar dacă mai facem un pas împreună cu părintele Ioan vom descoperi că Dumnezeu, prin Biserică şi prin Sfintele Taine ale acesteia, nu numai că ne eliberează de sub tirania păcatului, ci ne înarmează cu putere dătătoare de viaţă şi ne aduce bucuria dragostei, pentru ca prin ea să ajungem în cele din urmă la o viaţă nouă, în lumină, în sânul Sfintei Biserici şi fără asemănare cu cea de mai înainte.

Înţelegând toate acestea, nu ne va fi greu să pătrundem în ceea ce este vital în experienţa duhovnicească personală şi în teologia părintelui Ioan, să înţelegem şi să acceptăm învăţătura sa multilaterală nu numai despre Liturghie, ci şi despre Dumnezeu, despre Biserică şi mântuire.

 

Dar Liturghia nu se celebrează pentru un singur om. Nu întâmplător, etimologic, cuvântul liturghie se tâlcuieşte „lucru făcut în comun”.

În Liturghie se săvârşeşte taina dragostei, iar dragostea prin însăşi esenţa sa este molipsitoare. Dragostea, îndeosebi cea dumnezeiască, tinde să-şi extindă şi să-şi reverse lumina şi bucuria asupra tuturor, năzuind către o comuniune în iubire.

Potrivit învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din prisosul iubirii Sale, pentru a face să se unească în dumnezeiasca Sa fericire multitudinea forţelor create de El tocmai în acest scop. La facerea lumii potirul iubirii divine s-a umplut cu asupra măsura. Aşijderea este şi iubirea lui Hristos, Care S-a adus pe Sine jertfă pentru a ne mântui pe toţi de tot răul şi pentru a readuce lumea la Dumnezeu, după ce aceasta s-a îndepărtat, „a căzut” de la El, şi să o unească în dragoste dupa modelul deplinei „unimi” a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vorbindu-le ucenicilor Săi înainte de a se despărţi de ei, Iisus Hristos S-a rugat tocmai pentru această unitate („ca toţi să fie una”) în dragoste, în acest scop aducându-Se jertfă El Însuşi. O jertfă care este suprema expresie a iubirii dumnezeieşti faţă de oameni şi care, într-un anumit sens, se repetă la fiecare Liturghie, iar credincioşii care se împărtăşesc din Trupul şi Sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, devin părtaşi ai dumezeieştii Sale iubiri, dobândesc forţa ei unificatoare. Părintele Ioan de Kronstadt cunoştea toate acestea, mai mult decât atât, le trăia cu întreaga sa fiinţă.

 „Cât de aducătoare de bucurie şi cât de însufleţitoare este convingerea că toţi creştinii ortodocşi alcătuiesc, duhovniceşte, o singură Împărăţie a lui Dumnezeu, un singur trup, un singur duh, o singură viţă, cu o mulţime de ciorchini, iar peste toţi împărăţeşte Dumnezeu întru Hristos Iisus şi în toate viază Duhul lui Dumnezeu. Minunată este dumnezeiasca Liturghie prin dragostea uriaşă cu care adună laolaltă lumea întreaga! Pământul şi cerul!”

Tocmai prin Taina Euharistiei se consolidează Biserica, până la a deveni un singur trup – Trupul lui Hristos. Părintele Ioan de Kronstadt trăia cu tot sufletul această realitate.

Deoarece credem în Biserică, cea care este comunitatea credincioşilor întru Domnul, unită într-un singur trup, al cărui Cap este Hristos, însufleţită de Duhul lui Dumnezeu, noi, ca mădulare ale Bisericii trebuie să ne păzim şi să ne iubim unii pe alţii. Fără iubire, nu poate exista Biserica. Întreaga creatură trebuie să se unească în jurul Bisericii, ca în Împărătia lui Dumnezeu, întru sfinţirea întregului Cosmos! Toate acestea îşi au începutul în dumnezeiasca Liturghie.”

„Folosul Liturghiei, dacă se poate spune aşa, arată părintele Ioan, nu poate fi măsurat, şi aceasta nu numai în ce priveşte Biserica Ortodoxă, ci întregul Univers; de el se pot bucura toţi oamenii, de toate credinţele, de toate confesiunile, fiindcă jertfa nesângeroasă şi rugăciunile se fac înaintea Domnului, pentru tot Universul. Domnul îşi vădeşte îndelunga-I răbdare faţă de lume, se arată milostiv cu ea tocmai pentru că se săvârşeşte Sfânta Liturghie. O, Liturghia cea minunată, Liturghia ecumenică, Liturghia dumnezeiască şi îndumnezeitoare!”

În sfârşit, nu putem să nu adăugăm şi cuvintele ce urmează: „Dacă lumea nu ar fi avut preacuratul Trup şi preacuratul Sânge al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevărata viaţă şi de darul sfinţirii. Da! Acesta este adevăratul ferment al vieţii duhovniceşti, cereşti, sfinte, care lucrează în omenire”.

O asemenea iscutinţă în a pătrunde taina dumnezeiştii Liturghii, ilustrată aici numai prin câteva exemple, îl aduce pe părintele Ioan, după cum lesne se poate observa, către o glorificare rugătoare şi către o doxologie perpetuă înaintea lui Dumnezeu. Putem afirma că jurnalul său este, în cea mai mare parte, o rugăciune şi, în acelaşi timp, un imn de slavă adus lui Dumnezeu. De altfel, însăşi Liturghia este, într-o însemnată parte a ei, un imn de slavă, doxologie şi mulţumire către Dumnezeu, ca de vântul Euharistie ce se tălmăceşte prin mulţumire.

Părintele Ioan de Kronstadt conştientiza sensul profund al aducerii nesângeroasei jertfe şi, de aceea, tot ce scrie despre Liturghie stă în lumina glorificării, bucuriei şi triumfului. Se poate spune că jurnalul său nu este decât o continuare directă a slujirii sale liturgice, care tinde să se identifice, în cele din urmă, cu  întreaga sa viaţă. S-ar zice că pentru el între viaţa în biserică şi cea din afara ei nu există nici o deosebire. Era convins că toate „minunile” care i se întâmplă în viaţă în urma rugăciunilor sale nu sunt decât o prelungire firească a acelei neschimbate, perpetue minuni care se săvârşea în biserică, la Sfânta Masă.

În capitolele în care ne vom referi la conţinutul scrierilor părintelui Ioan de Kronstadt, vom căuta să explicăm mai amănunţit concepţiile sale religioase. Aici această temă a fost abordată doar pentru a ilustra din interior, adică din scrierile părintelui Ioan, cu câtă ardoare şi cât de profund trăia momentele Liturghiei şi către ce îşi îndrepta cu precădere atenţia. În capitolele următoare, vom prezenta, pe baza mărturiilor unor contemporani, lucrarea părintelui Ioan în biserică şi modul cum era privită ea de către credincioşi.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *