Predica la Botezul Domnului

Se pune uneori întrebarea de ce a fost nevoie ca Iisus Hristos, Dumnezeu‑Omul, să fie botezat. O, Doamne! Când Dumnezeu vrea să facă ceva ştie El de ce. Desigur, teologic vorbind, pot fi multe răspunsuri. Dar vă răspund mai simplu: drept exemplu pentru noi.

Noi ştim că Botezul are multe faţete. Una ca numire a acestei sărbători este o teofanie, o descoperire. S‑a descoperit nouă Hristos şi primul cuvânt al Domnului împlinit la Botez spunea aşa: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“. Iar pe Tabor a adăugat: „pe El să‑L ascultaţi“. Mântuitorul pe Sine se face văzut, se descoperă lumii întregi. Spune Domnul „pentru voi a fost cuvântul acesta“, tunetul.  Ca să vă zguduiţi, ca să înţelegeţi, iată pe Fiul lui Dumnezeu, iată Sfânta Treime, vocea Tatălui, chipul Fiului, adumbrirea Duhului Sfânt. Viaţa noastră trebuie să fie sub acestă adumbrire a Duhului Sfânt, să fie mereu într‑o supuşenie faţă de Tatăl, într‑o vieţuire asemenea Fiului. De aceea tradiţia a aşezat la orice făptuire minunată, şi mai ales la biserici, o pisanie care spune aşa: „cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului, întru săvârşirea Duhului Sfânt s‑a zidit acest sfânt locaş…“. Ar trebui să gândim să facem la fel cu orice faptă a noastră, cu orice casă, cu orice lucrare. Dacă nu e în voia Tatălui, dacă nu e cu ajutorul Fiului şi dacă nu e întru săvârşirea Duhului Sfânt, atunci fiţi siguri că din păcate o va scrie diavolul în catastiful lui. Deci noi trebuie să învăţăm din această lucrare, să ne supunem Domnului în toate, să‑i urmăm întru asemănare vieţuirea prin adumbrirea harului Duhului Sfânt fără de care nu putem face nimic.
La marele Botez la care cântăm „câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi îmbrăcat“, când preotul ne scufundă în apă, în apa iordanică, de trei ori, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, se pecetluieşte în noi această Treime, în sfânta Troiţă a fiinţării noastre, prin lucrarea aceasta minunată a mirungerii. Atunci, vedeţi, ce ne rămâne nouă? Mereu şi mereu să restaurăm în noi această aşezare a noastră, acest raport de ascultare, de lepădare de noi înşine, zicând mereu: Doamne, iartă‑mă, Doamne, ajută‑mă, Doam­ne, curăţeşte‑mă din nou, pentru că sunt fiinţă căzătoare. Şi tot căzând şi ridicându‑mă, aşa cum o femeie spală rufele, aşa cum un om urcă un munte şi tot cade şi se ridică, dar nu se lasă, aşa este şi această lucrare continuă de curăţire şi limpezire. Pe care dacă nu o trăim aşa, nu avem cum să ieşim din această încrâncenată moarte în care mereu ne zbatem, pentru că nu facem voia lui Dumnezeu. Este evident că ne vom hărăzi morţii. Dumnezeu a venit să ne ridice din moarte. Prin ce? Prin lepădarea de păcatele noastre, prin le­pădarea de ne­ascultarea noastră, lucrarea dum­ne­ze­iască a veşniciei pe care Duhul Sfânt şi‑o pecetluieşte în noi.
Calea aceasta a restaurarii noastre una este: a caintei, a conştientizarii ca am greşit, a întelegerii ca fara sa zic „Doamne, vie Împaratia Ta, faca‑se voia Ta“, nu pot sa încep sa ma restaurez
A zis Domnul minunat: „nu vă bucuraţi de vi se pleacă diavolii, ci bucuraţi‑vă mai mult că s‑au scris numele voastre în ceruri“. Şi ce înseamnă numele de fapt? O, Ortodoxia noastră este nemărginită! Abia putem întrevede câte puţin din ea. Dar trebuie să vrem să întrevedem. Pentru că dacă nu ne silim, este ca şi cum am avea lângă noi o maşină minunată, care poate să facă lucruri extraordinare, şi pe care nu ştim cum să o folosim. Şi în final să ruginim lângă ea şi să murim neştiind ce avem lângă noi. Jale este că vom da seama. Vom da seama pentru talanţii daţi şi nefolosiţi. Vedeţi calea aceasta a restaurării noastre una este: a căinţei, a conştientizării că am greşit, a înţelegerii că fără o hotărâre adâncă de lepădare, fără să zic „Doamne, vie Împărăţia Ta, facă‑se voia Ta“, nu pot să încep să mă restaurez. Lumea astăzi din ce în ce mai mult zice, parcă a devenit un slogan esenţial ‑ existenţial: „vie împărăţia mea, facă‑se voia mea“. Fiecare, acolo, în micul lui univers, vrea să devină stăpân, vrea să devină zeu, poate chiar dumnezeu. Adică stăpânul tuturor celorlalţi zei. De fapt, asta e boala fiecăruia, să devină dumnezeu. Adică să fie ascultat de toţi, şi când îl întrebi „bine, dar ce oferi tu ca să fii ascultat, ce autoritate ai, ce dăruieşti tu ca să fii ascultat?“ El îţi spune doar aşa: „dar nici nu vreau să dau ceva, vreau numai să iau.“ De aceea, în adâncul cunoaşterii, psaltirea descoperă un cuvânt minunat. Spune aşa: „Dumnezeul meu eşti Tu, pentru că lucrurile mele nu îţi trebuie“. Ce pot să îţi ofer eu Ţie, Doamne? Şi atunci înseamnă că din tot ceea ce există toate mi le dai Tu. Ale tale dintru ale Tale.
Naşia nu se masoara
în curcani, ci se masoara în lacrimile pe care omul le va varsa pentru mântuirea sa
Domnul spune clar: „câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi îmbrăcat“. Domnul, deci, înghite întreaga noastră fiinţă şi o transfigurează, o transformă, şi o face vrednică de a primi pecetluirea, lucrarea Duhului Sfânt. Omul căzut, omul rupt de Dumnezeu, omul care s‑a umplut de diavoli, de voinţe şi trăiri şi simţiri cade din lucrarea dragostei în nebunia plăcerii.  Această balansare între durere şi plăcere îi va fi viaţa până la moarte. Sfântul Botez, minunea acestui mare dar pe care Dumnezeu îl face nouă, face posibilă luminarea sufletelor noastre, curăţirea de diavoli. De aceea sunt foarte importante lepădările de la botez pe care preotul le citeşte. Şi nu atât lepădările pe care omul le face, cât rugăciunile pe care preotul le citeşte. Dar este nevoie, în aceeeaşi măsură de o conlucrare ca omul să spună cu adevărat „mă lepăd de satana, de toate lucrurile lui, de toată trufia lui“. Dacă nu o fac aşa, înseamnă că undeva eu însumi îl voi păstra pe diavolul încuibat în sufletul meu.
Câtă pierdere a sufletelor noastre este din cauză că naşul nu îşi asumă, nu înţelege ce face la botez, nu înţelege că practic el se uneşte cu sufletul finului lui şi răspunde pentru mântuirea lui. Iubiţilor, nu vă înşelaţi, năşia nu se măsoară în curcani, ci se măsoară în lacrimi pe care omul le va vărsa pentru mântuirea sa. Cu cât el va şti să sădească un pom care va lăcrima… Şi vedeţi ce taină cu lacrimile acestea. Ele vor fi ca o ploaie binefăcătoare ce va hrăni însuşi pomul. Pomul va lăcrima şi va plânge. Şi va spune: „Doamne, uite braţele mele se ridică către Tine, rădăcina aceasta mă leagă de pământ. Şi totuşi Tu m‑ai făcut fiinţă aşa: jumătate om, jumătate dumnezeu, între cer şi pământ. Dar eu trebuie să învăţ ca din pământul acesta să‑mi trag seva veşniciei. De ce? Pentru că în pământul acesta stă Însăşi voia Ta, raţiunile tale. Eu de aici învăţ ştiinţa, prin practică, prin descoperirea aceasta a lucrurilor naturale. Voia Ta este ca eu să devin Tu, ca eu să devin cu adevărat ce am fost creat să fiu ‑ un macrocosmos. Prin rădăcinile mele să fac o lucrare inversă: nu să îmi trag seva din pământ, ci să infuzez pământul trăgându‑mi seva din cer.“ Aceasta este lucrarea pe care omul o începe la Botez!

Slujbele acestea de sfintire, o data pe an, au aceasta putere de restaurare a întregii creatii, de  reaşezare a ei în nevazutul pe care omul nu mai poate sa‑l vada
Mai trebuie să ne oprim asupra unui lucru: aghiazma mare. Slujba aghiazmei mari reprezintă pogorârea sfinţirii peste întreg pământul. Sf. Ioan Gură de Aur în cuvântul lui despre botez spune foarte frumos: „orice izvor de apă neîncepută în noaptea de 5 spre 6 ianuarie izvoreşte apă iordanică“, aghiazmă mare. Încercaţi şi verificaţi acest lucru. De ce? Pentru că în ajun se face prima sfinţire. Se pogoară harul, se sfinţeşte întreg universul. Iar apoi se reface această sfinţire, nu că nu ar fi fost de ajuns, ci pentru că Dumnezeu descoperă lucrul acesta mai minunat după împlinirea Tainei Sfintei Liturghii.
Această sfinţire a apelor este o încununare a lucrării dumnezeieşti în creaţie, şi ea e mărturisită la Iordan. Spune frumos „au văzut apele şi s‑au întors înapoi.“ Au mărturisit şi ele, s‑au înfricoşat, s‑au înfiorat şi ele, mărturisindu‑Te. Dar noi nu Te mărturisim. Vedem fiecare din noi, avem acasă luată aghiazmă de un an, doi, trei, şi o bem şi o simţim binefăcătoare. Şi ne dăm seama, Doamne, ce minunat eşti Tu, ce daruri ne dai pentru noi cei ca Toma, iar nouă nu ne e de ajuns pentru că avem inima, care împietrindu‑se, nu vrea să se înmoaie. Apele acestea ale Botezului au puterea de a înmuia inimile. Dacă omul vrea să se lase înmuiat… Slujbele acestea de sfinţire, o dată pe an, au această putere de restaurare a întregii creaţii, de  reaşezare a ei în nevăzutul pe care omul nu mai poate să‑l vadă. Dacă am avea ochi să vedem nevăzutul, am înţelege, am fi pătrunşi de cumplită înfioarare văzând cutremurarea cosmosului la fiecare reînnoire a lui. Aghiazma mare se ia în cele 8 zile de praznic ale Sfântului Botez al Domnului  pe nemâncate pentru ca să arătăm că fiinţa noastră se dăruieşte cu totul harului lui Dumnezeu. Dacă am mânca am nesocoti venirea harului. Fac o comparaţie, să mă iertaţi, aştepţi un musafir, oare mănânci din tort înainte de a veni el? Aşteptăm cu înfrigurare… este un chip al postirii această nemâncare. Postirea e de fapt o stare. Nu e doar o schimbare a alimentelor, aceasta este o mare eroare. Postirea este o aşezare a fiinţării noastre în aşteptarea venirii harului, a venirii Mielului. Nu mai vreau nimic decât cuvântul care se va striga. Aşa cum aştept să iasă doctorul de la operaţie. Să aud că cel viclean a fost alungat afară. De aceea nici nu pot mânca prea mult cînd mă aşez cu durere cumplită în această rânduială a spovedaniei. Ne cufundăm în apa căinţei până la gât. Ne cufundăm, şi acolo mărturisind toate răutăţile noastre, vom vedea că Iordanul, asemenea apelor sale, va da timpul înapoi, va curăţi fiinţa noastră adânc, fiinţial, să poată să restaureze viaţa mea ca să pot să o iau iarăşi de la început. Fără acest botez al lacrimilor pocăinţei pe care noi îl vom proba la fiecare spovedanie pe care o facem, la fiecare act de căinţă în faţa icoanelor, nu se va putea înnoi fiinţa noastră. Nu e neapărat să plâng cu lacrimile trupeşti. Nu despre asta este vorba, să fiu un smiorcăit. Ci să plângă sufletul în mine de durerea păcatelor. Să văd că păcatul e o înlănţuire a celui viclean, că păcatul este o rupere de Dumnezeu. Nu există o stare între. E ori cu diavolul, ori cu Dumnezeu. Ori facă‑se voia Ta Doam­ne, ori facă‑se voia mea, adică diferită de a Ta, adică a diavolului. Viaţa noastră trebuie să fie mereu Bucură‑te! Să fie mereu o conştientizare că fără Dumnezeu nu există  Bucurie. De aceea atât de frumos spunem sfântului Nicolae în acatist „Bucură‑te că nu ştiu să mai trăiesc în afară de Bucură‑te“. A te bucura e de fapt ţelul fiinţei noastre. El descoperă adâncul sfinţeniei. Bucuria nu însemnă a ţopăi, nu înseamnă a te împărtăşi de plăcerile acestea ale unei beţii de vieţuire. Orice plăcere devine o beţie, numai plăcerea de Dumnezeu, lepădarea fiinţei noastre în braţele lui Dumnezeu e ceea ce mă va duce către mântuire. Amin.