LOADING

Type to search

Smeritul monah Nicolae de la Rohia

Marii duhovnici ai neamului

Smeritul monah Nicolae de la Rohia

Share

Nicolae Steinhardt e un nume foarte cunoscut nu doar pentru că a scris foarte mult, ci mai ales pentru apropierea lui de învăţătura lui Hristos şi pentru călugărirea sa Rohia. Înainte de a fi creştin şi monah, avocatul, filosoful şi scriitorul Nicu Steinhardt a refuzat să fie turnător într-un proces din 1959, împotriva unor intelectuali precum C. Noica, Al. Paleologu, A. Acterian, Al. O. Teodoreanu şi alţii, spunând, în sala de jude­cată, că este o mare onoare pentru el să facă parte din acest lot de condamnaţi. 13 ani de muncă silnică aveau să însemne pentru el vorbele spuse la aşa-numitul proces. La Jilava, în regim aspru de temniţă grea, el a descoperit un spaţiu al fericirii – de unde şi titlul celei mai citite dintre cărţile sale: Jurnalul fericirii.
Cu puţin timp înainte de a muri, a răspuns printr-o extraordinară scrisoare unui publicist din Israel, care-l întrebase: “Ce gândeşti dumneata când eşti singur, în miez de noapte?”. Răspunsul monahului este de fapt o ultimă mărturisire (dacă mai era nevoie): “Botezul meu (Jilava, 15 martie 1960) e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescânde faţă de neamul românesc, de ce se numeşte fenomenul românesc şi de Biserica creştină… Ortodoxia, pe care am ales-o de bunăvoie (căci erau în celulă şi catolici, şi protestanţi, şi neoprotestanţi) şi în deplină cunoştinţă de cauză, mi-este dragă şi sunt convins că-i voi rămâne fidel până la sfârşit. Dar creştinismul şi călugărirea nu au însemnat pentru mine o «zăvorâre», o izolare, o fugă de viaţă, ci cu totul dimpotrivă, o lărgire a orizontului spiritual, o împrospătare a inimii şi cugetului…”
Despre viaţa călugărească mărturisea în aceeaşi epistolă: “Am ajuns să mă împac foarte bine cu viaţa monahală care – spre deosebire de ce cred mulţi – nu este una de trândăvie şi puturoşenie. E o viaţă activă, tonică şi aspră. Şi timpul meu e «plin»: sluj­be (multe; port o specială afecţiune celei de la miezul nopţii), lecţii (îi ajut pe cât pot pe ucenicii care se pregătesc să dea examen la Seminarul Teologic din Cluj), corespondenţa, când vin vizitatorii străini sunt şi ghid, apoi grijile gospodăreşti (călugării se auto­îngrijesc) şi o oarecare activitate literară (îngăduită, ba chiar recomandată de ierarhii mei de la Cluj şi Sibiu, oameni iubitori de carte), predicile (sunt poftit să predic adesea şi-mi place să le pot vorbi maramureşenilor, oameni dintr-o bucată; mă străduiesc să scot predica din platitudine stilistică, monotonie şi locuri comune, să-i dau un oarecare caracter de aggiornamento!)”…
Aceste cuvinte şi altele, care reliefează simpatia pentru credincioşii maramureşeni, arată că el nu se simţea nefericit în spaţiul mânăstirii, unde a devenit, după o perioadă lungă de noviciat, călugăr la 16 august 1980.
Citind epistola care-i considerată ultima scriere a monahului Nicolae, mi-am amintit de întâlnirea cu el la Mânăstirea Rohia, în iulie 1985. În vacanţa de vară, împreună cu câţiva colegi de la Seminarul nemţean, poposeam la Rohia pentru scurt timp. Monahul Nicolae ne-a fost ghid (deşi nu eram vizitatori străini, după cum subliniază în epistola sa). În biblioteca mânăstirii aproape că dorea prezentarea fiecărei cărţi în parte. Ne-a vorbit mult, poate două ceasuri, şi ne-a impresionat prin felul natural şi special de a fi. La miezul nopţii am participat la slujba ţinută în bisericuţa de lemn (în locul căreia se înalţă astăzi una maiestuoasă). Toată rânduiala miezonopticii (doar atât se săvârşea la miez de noapte, utrenia se punea dimineaţa) a fost citită de monahul Nicolae. Monah simplu, fără darul preoţiei, părintele Nicolae era bucuros să-I poată aduce lui Dumnezeu această laudă. Ani la rând, când se afla în mânăstire, a fost nelipsit de la slujbele comunitare. Toţi ştiau că lecturile respective îi reveneau lui. De altfel, slujba miezonopticii are o semnificaţie aparte, e permanenta aducere aminte a venirii Mirelui şi a intrării în bucuria comuniunii cu El.
A doua zi am rămas la Liturghie şi ne-au invitat să cântăm răspunsurile. Monahul Nicolae a observat diferenţele cântarii (faţă de şcoala de la Cluj) şi la sfârşitul Liturghiei am vorbit din nou (mi-a spus că se ocupă de pregătirea unor fraţi din mânăstire – dar şi a unor tineri din satele învecinate – pentru admiterea la Seminar). În anul 1988 un prieten a trecut pe la Rohia şi mare mi-a fost bucuria să ştiu că monahul Nicolae şi-a amintit de mine. Pe volumul Escale în timp şi spaţiu… (Cartea Românească, Bucureşti, 1987) mi‑a scris următoarea dedicaţie: 13 mai 1988. Fratelui meu întru Hristos, tânărului seminarist Cristinel Aioanei, măgulit şi bucuros îi ofer acest volum pe care a binevoit să-l citească, dorind a vedea pe pagina-i dintâi semnătura bătrânului autor N. Steinhardt (cu adevăratul său nume: smeritul monah Nicolae).
În 30 martie 1989, când a trecut la cele veşnice, veştile nu circulau la fel de uşor ca acum. Am primit un telefon (la mânăstire) de la stareţul de la Nicula, ce ştia de tristul eveniment. În Duminica Sfintei Cruci, când a fost fixată înmormântarea, eu am fost de rând la predică. Am amintit la sfârşit de acest mărturisitor al Crucii, de convertitul care aflase fericirea şi lumina Botezului în temniţele comuniste.
Au trecut 22 de ani de la întâia noastră întâlnire. Eu l-am mai vizitat, dar părintele Nicolae n-a mai putut vorbi… De-acum ne vorbeşte altfel, prin graiul cărţilor, al îndemnurilor sale către monahi, ca rezultat al unor trăiri intense în focul ispitelor de la sfârşit de veac. Opera sa a fost masiv reeditată, mari cărturari s-au ocupat de aşezarea numelui său în galeria oamenilor de seamă. Mânăstirea Rohia îl păstrează în “diptice”, pomenindu-l în ceata vieţuitorilor ei, iar la chilia lui, devenită muzeu, e aşa de multă linişte – şi parcă se mai aud şoaptele rugăciunilor sale…

Arhim. Timotei AIOANEI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *