Teofil Paraian: Duhovnicul oamenilor, duhovnicul îngerilor

Un proverb din sudul Italiei spune că de fiecare dată când moare un bătrân este ca şi cum ar mai arde o bibliotecă din Alexandria. Creştinii consideră moartea doar o trecere la Domnul, iar dacă mă gândesc la Pr. Teofil Părăian, oricum, mi-ar fi greu să fac trimitere la o bibliotecă pentru simplul fapt că a fost orb încă din copilărie. Cu toate acestea, pe lângă cultura duhului şi cea a experienţei de viaţă, părintele avea efectiv şi o cultură remarcabilă nu numai teologică.

Am avut bucuria să-l întâlnesc de trei ori la Mănăstirea Sâmbăta, să-l audiez la conferinţele pe care le-a ţinut în Bucureşti, să-l urmăresc pe micile ecrane, să-i citesc scrierile. Era un predicator desăvârşit ale cărui pilde se-mpleteau stăruitor şi armonios pe timbrul vocii sale blânde cu simpatice şi colorate inflexiuni ardeleneşti. Dar nu aceasta şi nici contactul direct din preajma chiliei Sfinţiei Sale îmi vor rămâne cu precădere în minte şi în suflet. Nici măcar echilibrul atitudinilor Sfinţiei Sale, care s-a dovedit profetic pentru prea multele încercări la care a fost supusă Biserica în ultimii ani, nu m-a impresionat. Era atât de firesc şi de ortodox acest echilibru, lipsit de încordările specifice adolescenţei spirituale întru care se-nghesuie nenumăraţii activişti creştini, încât aproape că nici nu mai trebuie evidenţiat.

Despre altceva vreau să mărturisesc aici.

Într-unul din pelerinaje am fost găzduit câteva zile la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi, evident, am participat şi la slujbele obişnuite. Într-o dimineaţă – nu mai reţin ce fel de zi era – m-am sculat şi m-am prezentat printre primii în biserica veche, pentru liturghie. Slujba nu începuse încă. Curând a apărut Pr. Teofil şi, cu firescul medicului care se instalează în cabinet, s-a îmbrăcat în straiele preoţeşti şi a pornit a sluji. Orb fiind, se comporta ca şi cum ar vedea mai bine decât oricare dintre participanţii la sfânta slujbă. Fără sincope, fără ajutor de la cei doi fraţi călugări care-l secondau, fără niciun complex. Era ca peştele în apă. Iar fiindcă eram împreună cu o venerabilă doamnă creştin ortodoxă, ca şi noi, venită tocmai din Franţa, nici aceasta nu-şi putea crede ochilor că un bătrânel orb, cam de aceeaşi vârstă cu ea, peste 75 de ani pe-atunci, putea să slujească în acest fel graţios. Atunci am realizat, efectiv, realitatea concomitenţei liturghiei pământeşti cu liturghia îngerească, fiindcă aveam sentimentul foarte limpede că Pr. Teofil slujeşte mai degrabă precum îngerii: plutea într-un dans straniu, într-o îmbrăţişare între cele văzute şi cele nevăzute. Mărturisesc, mai participasem doar o singură dată la o liturghie asemănătoare, din aceeaşi specie, săvârşită de unul din preoţii de la Mănăstirea Sihăstria despre care se presupunea că are rugăciunea. Dar acela era vădit întors înlăuntru, părea prea puţin cu noi, cu participanţii, fiind încă destul de tânăr. Rugăciunea se petrecea tulburător, dar încă excesiv de vizibil. Pe când Pr. Teofil o făcea cu acelaşi firesc cu care respira, cu aceeaşi lipsă de ostentaţie precum vorbea, precum sfătuia pelerinii, precum binecuvânta ori zâmbea.

Deopotrivă duhovnic al oamenilor şi duhovnic al îngerilor, aceasta îmi părea a fi în acel moment Pr. Teofil, de aceea susţin: cine spune că a murit (se) minte. Pr. Teofil Părăian a plecat să slujească în continuare împreună cu confraţii săi îngerii de la care a învăţat a privi – aşa cum şi trebuie – cu întreaga fiinţă.

Marius Vasileanu