Valeriu, sfantul inchisorilor

Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, în Basarabia – d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna) este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor.

A fost fiul lui Vasile Gafencu.

În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași și totodată conducător al unui grup al Frățiilor de Cruce. În urma scoaterii în afara legii a Frățiilor de Cruce, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Această încercare s-a dovedit însă a fi inutilă, dictatura antonesciană nevăzând cu ochi buni activismul legionar al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce.

Astfel, și-a săvârșit sentința la închisorile de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile contactate aici întărindu-l duhovnicește. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană.

La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.„. A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul, după care a decedat.

Face parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea și mulți alții. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau, Victor Leonida Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Cu o jertfire de sine specifică marilor trăitori ai ortodoxiei, Valeriu le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că și acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viață a fost astfel salvată.

***

Cercetătorii represiunii politice din timpul regimului comunist sunt tentati, deseori, să contabilizeze cantitatea de suferintă umană. Exercitiul, util din punct de vedere stiintific, rămâne riscant din punct de vedere uman. Voi neglija cu bună stiintă ipoteza „tocirii sensibilitătii”, ca efect al banalizării subiectului si al familiarizării cu obiectul cercetării, la fel ca pe cea a „confundării cu abisul, când privesti prea mult în el”. Riscul e valabil în sensul că, o prea mare implicare afectivă în cercetarea cazuisticii represiunii si (poate chiar în mai mare măsură) a metodelor ei, poate provoca (si) cercetătorului suferinte psihice însemnate. Ele cresc pe măsură ce se întelege imposibilitatea ca binele să se opună cu succes răului în anumite circumstante istorice. Totul depinde, în asemenea circumstante, de existenta sau nu a unui sprijin exterior substantial. Cu alte cuvinte, binele nu se poate impune prin sine (deci nu binele ca bine, ci binele sustinut de ratiuni/împrejurări exterioare lui este cel care câstigă, atunci când câstigă). În absenta posibilitătii victoriei, binele nu poate „rămâne” decât printr-o sumă de fapte exemplare, de care urmasii, o dată în plus, pot sau nu să tină seamă, pot sau nu să le pretuiască.

Valeriu Gafencu (24 decembrie 1921 – 18 februarie 1952) este unul din cei care au „rămas” prin fapte cu adevărat exemplare. S-a născut în comuna Sângerei (judetul Bălti). Arestat datorită apartenentei la Frătiile de Cruce, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, a rămas în detentie si după lovitura de stat de la 23 august 1944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare conditionată. Nu era deloc un fanatic obtuz. Cea mai bună dovadă (tocmai pentru că a avut deplină acoperire în fapte) se găseste în scrisorile sale din închisoare, trimise familiei: „Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atât de greu înteleasă si acceptată de oameni, dar sunt convins că ea este singura care duce spre Fericire. Şi dacă privesc la Viata mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele si greselile săvârsite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinta spre desăvârsirea Iubirii si spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul si mintea luminată de adevăr”; „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutati de o realizati. Nu vă uitati la felul cum întelege si trăieste lumea viata. Voi aveti un îndreptar de viată – calea crestină – si după acest îndreptar călăuziti-vă pasii” (Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor din România”, coordonare si cuvânt înainte de Nicolae Trifoiu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1998, p.168, 154).

Episodul care l-a ridicat pe Gafencu la prestigiul deosebit de care se bucură azi este salvarea pastorului Richard Wurmbrand, cu pretul propriei vieti. Faptele s-au petrecut în penitenciarul Târgu Ocna. Preiau, cu deferenta cuvenită martorului direct, mărturia lui Ion Popescu:

„Gh. Ardeleanu a fost tratat cu streptomicina ce i-a fost dată si s-a însănătosit, cu toate că era la un pas de moarte înaintea începerii tratamentului. Victor Stratan, care nu avea o afectiune TBC gravă, a oferit streptomicina lui Valeriu Gafencu, ca să-l salveze de la moarte. Valeriu însă a socotit că este mai de folos pentru el să ofere această streptomicină unui frate de suferintă din aceeasi cameră cu el, lui Richard Wurmbrand. Acesta fusese, în tinerete, membru de frunte al PCR, apoi s-a crestinat, devenind pastor protestant al unei organizatii protestante cu sediul în Suedia, care milita pentru crestinarea evreilor din orice tară de pe glob.

Wurmbrand era grav bolnav de TBC pulmonar, osos si ganglionar (la fel ca si Valeriu). Medicii detinuti, care administrau tratamentele, au început să-l trateze pe Wurmbrand cu streptomicină. Victor Stratan, auzind acest lucru, s-a dus la Valeriu si i-a cerut să facă el streptomicina, căci pe el vroia să-l vadă salvat, pentru că îl admira si îl aprecia foarte mult. Valeriu i-a răspuns că el a primit streptomicina fără nici o conditie si socoteste că asa este mai bine să procedeze, iar dacă Stratan consideră că i-a dat-o conditionat, el i-o înapoiază, refuzând să o facă. Stratan, în urma acestei discutii, a înteles gestul lui Valeriu si nu i-a cerut să-si schimbe hotărârea.

Richard Wurmbrand, în urma tratamentului, s-a însănătosit si a fost mai târziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit. Wurmbrand, reusind să plece în străinătate, a făcut cunoscut prin predicile si prin cărtile publicate, trăirea înaltă pe linie crestină a lui Valeriu si a celorlalti detinuti, ceea ce l-a făcut să înteleagă mult mai profund tainele crestinismului” (Nicolae Trifoiu, op. cit., p.112-113). Valeriu Gafencu, legionarul, îl salva astfel pe Wurmbrand, evreul, dincolo de orice bănuială de ipocrizie. După cum mergeau lucrurile în România acelui timp, existau toate sansele ca de acest gest să nu afle, niciodată, nimeni. Acesta era studentul Gafencu, asa cum i-a rămas renumele.

Înaintea lui a existat însă elevul Gafencu. Un Gafencu nu cu mult diferit de cel de mai târziu, judecând după ce se găseste prin arhive. Sau, dacă era diferit, am putea crede că sfârsitul lui a fost, prin ciudatele coincidente ale vietii, unul anuntat.

Valeriu Gafencu (17 ani, elev clasa a VII-a, Liceul Ion Creangă din Bălti) a fost judecat penal în 1939, „pentru infractiunea la legea pentru apărarea ordinii în stat”. Cazul a fost clasat, sub numărul 525/1939, de Tribunalul Militar Iasi, acuzatul fiind achitat. În referatul întocmit de maiorul magistrat Gheorghe Ghika, lucrurile sunt puse în adevărata lor lumină: „Având în vedere că din studiul actelor înaintate de către Parchetul Trib. Bălti, rezultă în fapt următoarele: Instanta de Minori de pe lângă Tribunalul Bălti este sesizată că elevul Valeriu Gafenco de la Liceul «Ion Creangă» Bălti, fost simpatizant al fostului partid «Totul pentru Ţară», ar fi donat sume de bani până la dizolvarea acestei grupări. Chemat în fata instantei, numitul recunoaste că în timpul când miscarea legionară era partid, simpatiza această miscare, dar că, sumele pe care le dădea elevului Talpă Victor, le dădea ca donatii pentru însănătosirea unui elev bolnav de scarlatină. Nu se constată că elevul Valeriu Gafenco ar fi activat în miscarea legionară după dizolvarea partidelor politice. Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează pe un text penal si nici infractiune la Legea pentru apărarea ordinii în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată”. Lucrurile s-ar fi putut termina mai rău. Într-un raport asupra cercetării elevilor legionari Victor Talpă si Schibinschi Pavel, comandantul Legiunii Jandarmi Bălti mentiona: „Cu această ocazie s-a mai stabilit că si elevul în particular Gafencu Valeriu, minor, din strada Dragalina nr.21, a fost simpatizant al acestei miscări până la dizolvare, donând mici sume de bani în folosul  legiunii”. Acesta a fost, în 1938, punctul de plecare în anchetarea lui Gafencu. Se stie că, ulterior, aproape orice formă de ajutorare între opozantii mai mult sau mai putin reali ai politicii comuniste, va fi prompt taxată de autorităti ca „ajutor legionar” si atrăgea (chiar si în cazul detinutilor) pedepse severe. Actiunea de colectare s-a dovedit a nu fi subversivă, după cum arăta si Valeriu Gafencu, în interogatoriul ce i-a fost luat la 16 decembrie 1938: „În anul 1937, elevul Talpă Victor îmi cerea mereu sume mici care variau de la 5 la 20 lei, în total i-am dat de vreo 8-10 ori, spunându-mi că dacă simt româneste să ajut tara si la un moment dat întrebându-l pentru ce strânge acesti bani, mi-a spus că-i strânge pentru un elev bolnav, iar eu n-am stiut pentru ce strângea bani”. Într-un fel, prin anchetarea sa timpurie datorată (indirect) ajutorării unui seamăn suferind, elevul Gafencu anunta sfârsitul studentului de mai târziu.

Valeriu Gafencu nu este numai un nume în contabilitatea victimelor nevinovate ale represiunii politice din România comunistă. Este, înainte de toate, o dovadă că omul poate rămâne om, dincolo de orice fanatisme politice sau ideologice. Este, în ultimă instantă, si o dovadă a resurselor spirituale ce există (uneori, latente, aproape de nesesizat…) în România. Supărările noastre provocate (în sensul evocat la începutul acestor însemnări) de „socul întâlnirii cu propriul popor” nu pot să nu fie îndulcite la rememorarea unor episoade ca cel descris de Ion Popescu. Desi (pentru a nu contraria supărările pomenite) parcă nu ne vine s-o recunoastem, Valeriu Gafencu a fost la fel de român ca noi, supăratii si supărătorii de azi. Din păcate, suntem prea grăbiti pentru a mai reflecta în tihnă si asupra frumusetii unor întâmplări din trecutul nostru.

Silviu B. Moldovan