Canonizați, nu canonisiți!

Toată suflarea creștină din România a primit cu entuziasm nedisimulat hotărârea Sfântului Sinod de a declanșa o cascadă de canonizări ai acelor contemporani ai noștri care s‑au învrednicit a primi un plus de har de la Dumnezeu.

Plus de har pe care l‑au lucrat în propria viață, dar și în a altora, prin acceptarea suferinței ca plan al lui Dumnezeu de mântuire; prin forța cuvântului „de folos”, a logosului ca armă duhovnicească
împotriva răului; prin lecturi, prin efort intelectual sporit urmat de performanțe teologice notabile; prin rugăciune îmbunătățită, lucrată, rafinată; prin discreție, smerenie și pildă pentru alții. În fine, sunt multe harismele celor care se înscriu în acest portret de sfânt român de secol 20… Important este că harul care adie peste întreg corpul eclezial a mișcat conștiințele păstorilor noștri de vârf spre a purcede la un efort memorial și sacramental fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe Române!

Imediat după anunț, ca la o bursă a pariurilor cerești, s‑a pus în mișcare un întreg „aparat” al conștiințelor îmbisericite care producea propuneri în rafală, de‑a valma. De ce cutare, și nu cutare?
De ce îl alegem pe X, și nu pe Y? De ce de la noi nu e nimeni, în timp ce la alții abundă nume și propuneri? De ce așa, și nu altminteri?

Desigur, fiecare din noi avem anumite slăbiciuni, anumite preferințe și anumite modele de viețuire creștină, însă Biserica este un șuvoi, un torent de neoprit. Dorința ei, exprimată la un moment dat, este lege, nu poate fi întoarsă nicicum. Este, dacă vreți, aidoma revărsărilor Nilului: țăranii egipteni știu sorocul inundațiilor binefăcătoare și sapă șanțuri spre ogoarele lor, să atragă apa revărsată din belșug. Câteodată, apa intră pe făgașul pe care omul îl croiește, alteori nu. Nu este după dorința omului, a fiecăruia în parte, ci după cum arată în anul acela debitul fluviului. Așa și noi, acum: Biserica, în deplinătatea și forța ei harică, stabilește numele celor aleși. Jurații nu suntem noi, căci nu suntem noi măsura sfințeniei, pentru a o putea judeca, aprecia, cântări, valoriza.
Este o împreună‑lucrare, a omului și a Domnului. Rețineți nuanța: nu a oamenilor, ci a omului! Căci nu oamenii aleg, omenește, ci omul care este sub lucrarea harului. Și care reprezintă eternul uman, de la începuturile lumii…

Așadar, e bine că vorbim, că ne preocupă subiectul, că suntem frământați de calitatea reprezentanților noștri cerești. Însă această benefică agitație să nu se transforme în dezbinare și dihonie, ca între galeriile de suporteri la fotbal. Avem preferințe? Foarte bine, le exprimăm decent, cu argument, nu cu țâfnă, nici cu agresivitatea excluziunii altora, căci ne transformăm în „avocați” ai unor
potențiali sfinți. Ca atare, avem (sau, mai bine zis, ne luăm) o mare responsabilitate. În fața lor, în primul rând. Pe care nu vrem să‑i canonisim, ci să‑i canonizăm!

RĂZVAN BUCUROIU