Antrenamentul trecerii

Dulce gândire la moarte, să nu lăsăm postul să treacă, fără a o practica, pregătind modelul ei abisal, curăţându-l de frici, încărcându-l de rugăciuni.

Seara, când femeia îşi culca, aşa cum obişnuia, copilul, criza ei de inimă păru să fie ultima. Simţea durerile desprinderii unor articulaţii de lumina lor nevăzută, glezna, centrul labei piciorului stâng, colţul plămânului. Pricepea ce se întâmplă şi era tentată să-i ceară Domnului o amânare a morţii, ca să mai crească nişte ani copilul, căci viaţa era grea, dar dacă sufletul ei nu putea rezista la ispita deznădejdii, atunci fie acum, fie Voia Ta, Doamne. Îşi dădea seama că poate suporta durerile desprinderii sufletului de trup, mai uşor decât anxietatea, decât căderea inimii înapoi în lume…

Poate că a fost doar un exerciţiu pentru acel moment, gândi ea, când îşi reveni. Ceruse ajutorul părintelui Ilie Lăcătuşu, sfântul slujirilor peste puteri. Ştia că rugăciunea lui compensează neputinţa şi slăbiciunea omenească. Femeia mai depăşise două crize de inimă cu ajutorul lui, ţinându-i cartea aproape, când fusese prinsă în trafic şi mai scăpase dintr-o deznădejde, citindu-i acatistul. Era grabnic ajutător şi îl iubea, avea evlavie la el.

Nu ştim, nu bănuim, dar suntem antrenaţi pentru moarte, prin multele dureri sufleteşti şi trupeşti care o preced. Sunt dureri mari şi inexplicabile, îţi vine să bănuieşti că unul sau altul te-a gândit de rău sau te-a blestemat. De fapt, este antrenamentul trecerii. Obişnuieşte-te să te bucuri, nu să deznădăjduieşti, căci aşa vei face şi atunci. Şi mai ales, nu uita să te rogi, să ceri ajutor sfinţilor cei mai apropiaţi de tine, în acel moment. Nu te înfricoşa, căci modelul acesta se va fixa în intelectul abisal şi-ţi va fi eliberat cu uşurinţă, exact când vei avea, pentru ultima oară, nevoie de el.

Da, cred că există antrenamente pentru moarte şi, dacă Îngerul ni le prepară, înseamnă că avem nevoie de ele. Poate că toată viaţa, de pe la mijlocul ei, ne antrenăm pentru trecere (dar cine poate cunoaşte mijlocul propriei vieţi?!).

Nici o durere să nu te doboare. Eşti doar la antrenament. Nu trage chiulul, nu-ţi scoate scutiri, nu sta pe băncuţă, sari! Doar Domnul va hotărî când eşti gata, dar e păcat să nu te clasifici în olimpiada asta. Înţelege durerea (păcatul care a provocat-o), nu încerca s-o suprimi, nici s-o amâni, răsfăţându-te, văicărindu-te, ameţind-o cu pilule, aruncând pe altul responsabilitatea ei… Este antrenamentul tău, adesea Domnul Însuşi asistă la el, bucură-te pentru acest interes al Său, bucură-te pentru durerea prin care El şi-l arată! Asta înseamnă că eşti preţios pentru El. Nimeni nu antrenează o slăbătură, o mârţoagă. Trăieşte durerea, aşa cum trăieşti bucuria. În rugăciune, Domnul le va uni şi, pe durata ei măcar, una va înceta, copleşindu-te cu harul Lui! Lipeşte-te de El şi nu-L mai lăsa să-ţi scape! Vei vedea atunci cum percepţia durerii şi gustul bucuriei se schimbă radical, luminându-ţi viaţa, dezvăluindu-ţi sensul ei subtil.

Pr. Dumitru Stăniloae, minunat cunoscător al sufletelor, spunea despre om: „Dacă nu vede un rost al existenţei lui pământeşti, rămâne el însuşi cu raţiunea lui sesizantă în întuneric.” (Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeirea omului)

Mă uimeşte să observ cum, uneori, rostul unui om poate fi unul foarte mic şi totuşi să strângă în jurul lui lumina, reuşind să iradieze în jur, aproape necontenit, bucuria. Condiţia este ca această făptură să aibă o intensă aspiraţie spre viaţa veşnică. „Spre aceasta se pregăteşte în viaţa pământească prin lumina lui sesizantă” ne explică părintele-profesor.

Paradoxală această lumină, pe care oricine s-ar strădui s-o obţină, ea fiind însăşi condiţia fericirii pe pământ! paradoxal să aflăm că, uşiţa prin care o putem trage spre noi este chiar «raţiunea sesizantă». Cu tot cugetul şi cu toată raţiunea de care suntem în stare, să ne îndreptăm spre rugăciune! Căci nu ne descurcăm fără ea.