LOADING

Type to search

Editoriale

Argumentaţie la copilăria lui Dumnezeu

Share

Mă preocupă repetarea care crează tabietul, care statorniceşte rutina de a fi fericiţi. Ca şi rugăciunea, ea pretinde să fie luată în fiecare zi de la capăt. De atâtea ori suntem pândiţi şi umiliţi pentru că ne permitem, în lume fiind, să instituim în viaţa noastră „ceasuri” ale bucuriei, ca tot atâtea odăi, în care Domnul ne poate vizita. Fie că este un ceas al lecturii, al scrisului, al contemplaţiei, al plimbării în singurătate sau al rugăciunii, el ne exprimă total, cu umbre şi culori individuale şi trăindu-l, fiinţa noastră emite în univers sunetul ei fundamental, cu toate armonicele lui. După acest sunet ne recunoaşte Îngerul, când vine instantaneu, să lucrăm împreună.

„Să privim toată Făptura. În fire, pura repetiţie a lucrurilor îmi dă putinţa să văd că ele sunt mai mult stranii decât raţionale.

Repetarea în Fire pare uneori o repetare pasionată, aşa cum un dascăl stăruitor repetă acelaşi lucru până la saturaţie (ca ucenicului să-i fie sădită o rutină folositoare, n.a). Întoarcerile înapoi ale universului ating ritmul covârşitor al unei uimiri, încântări, incantaţiuni şi eu încep a întrezări zămislindu-se o idee, un înţeles. E o părere greşită a celor moderni că, dacă un lucru stăruie în a se repeta, e din pricină că ar fi un lucru mort, o piesă de ceasornicărie. Oamenii cred că, dacă universul ar fi personal, ar varia, că soarele, de ar fi viu, ar dănţui slobod. Aceasta e o iluzie, o înşelare, căci schimbarea variată în cele omeneşti vine în general nu din pricina vieţii, ci a morţii, prin stingerea de sfârşit a puterii lor. Omul îşi schimbă mişcările lui numai datorită unui element uşor de neizbândire, de oboseală. Omul de ar avea o putere de uriaş, atunci şi iuţeala sa, şi extazul său ar avea calmul larg al morţii.”(ieroschimonahul Daniil de la Rarău)

Sunt considerate demne de încredere şi apreciate pentru utilitatea lor doar ceasurile mecanice (mă rog, electronice). Ceasul secret al bucuriei stârneşte neliniştea altora, de parcă i-am fi păcălit, de parcă am citi un roman pe sub bancă, într-o oră serioasă de mate.Şi totuşi, oricare ne-ar fi îndeletnicirea, eficienţa unui asemenea „ceas” le va bate pe toate.

Fiecare nou boss, ba uneori chiar o persoană puternică cu care vin în contact are impulsul să mă schimbe, propunandu-mi spre experimentare o altă reţetă a „ceasurilor”. Uneori încerc, dar devin atât de nefericită, atât de altcineva, ca atunci când sunt silită să iau antibiotice. Ca să nu-i îngrijorez pe ai mei, le arunc pe ascuns, căci după primele două pilule apare cu claritate comportamentul anti-viaţă: dorinţa de a muri. Nu poţi, nu poţi să mă obligi să înghit asta!

La rândul nostru, suntem adesea deranjaţi de tabieturile celor vârstnici, încercând să le imprimăm „puţină eficienţă”; le defăimam cu elocvenţă gesturile al căror sens ni se pare o banală pierdere de vreme. Dacă nu putem aduce un plus de bucurie vieţii lor, mai bine să nu intervenim. Să nu alungăm Îngerul, care s-a obişnuit să cuibărească în acel ungher al conteplaţiei lor, oricât ni s-ar părea de gratuit tabietul.

„Deprinderea soarelui de a face mereu acelaşi lucru poate e datorată nu lipsei de viaţă, ci unei revărsări, unui preaplin de viaţă” scrie ieroschimonahul Daniil.

Cu cât viaţa noastră se împuţinează, apropiindu-se de amurg, cu atât, prin repetiţia rugăciunii, prin repetarea „ceasurilor bucuriei”, izbutim să o prelungim. Există o corelaţie între monotonie şi vitalitate, pe care n-aş fi bănuit-o, fără paradoxala argumentaţie a părintelui Daniil la „copilăria lui Dumnezeu”:

„Copilul mişcă ritmic picioarele din prisos de viaţă şi nu din lipsă de viaţă. Pentru că din lucrarea vieţii, în el se trezeşte o vitalitate îmbelşugată, pentru că el are un spirit spăimântător şi liber, el voieşte a repeta lucrurile fără schimbare.

El zice mereu:mai fă! Şi omul mare face încă o dată, până ce oboseşte, se sleieşte (obs: doar tabietul nostru îl putem repeta, fără a simţi oboseala, ci bucuria). Oamenii mari nu sunt aşa de puternici pentru a se veseli din monotonie. Dar poate Dumnezeu e destul de puternic a se veseli din monotonie. Tare e cu putinţă ca Dumnezeu să spuie în fiecare dimineaţă: „încă o dată!” soarelui, precum tuturor stelelor Lui, şi tot aşa, în fiecare seară, lunii: „încă o dată!”. Se pare că nu o nevoie automatică e aceea care zămisleşte şi face să ţâşnească florile de mărgăritar în câmpii; Dumnezeu face mărgăritarul şi fiecare mărgărită în parte şi nu a încercat niciodată oboseala în a le face mereu aşa, şi minunat aşa. Se poate că El are veşnica şi proaspăta poftă a unei dumnezeieşti copilării, pe când noi am păcătuit şi am ajuns bătrâni, dar Tatăl nostru e mai tânăr decât noi toţi.”

În fiecare seară, când culc fetiţa, după ce ne spunem de nenumărate ori te-iubesc, chiar după Tatăl nostru, simt exact clipa căderii ei în somn şi ploaia unei energii miraculoase peste tot trupul meu, rupt de oboseală. Este darul unui preaplin al copilăriei care a încheiat cu bine o zi de viaţă şi încă i-a mai rămas un rest. Starea cerebral-diurnă beta este diferită de ondulaţia lentă a stării teta, a somnului adânc, cea mult-dispreţuită de monahi şi pustnici. Domnul primeşte ca jertfă veghea noastră, continuată dincolo de puterile trupeşti, dar nu i-o cere copilului. Iar copilul nu-şi poate lua cu el în somn energia neconsumată a zilei, de esenţă beta, aşa că mă aleg eu cu această binecuvântare, avându-şi izvorul, vreau să cred, în chiar copilăria lui Dumnezeu – principiul etern al copilăriei active.

Înţeleg acum obstinaţia cu care apare motivul acesta în discursul lui Iisus. De nu vom deveni precum copiii, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor. Şi să nu-i împiedice pe copii cineva să vină la El…

Pentru Cel care vorbeşte în pilde, termenul al doilea al metaforei nu este întâmplător ales. El foloseşte şi recomandă cu fervoare copilăria, nu doar pentru inocenţa pe care i-o asociem, ci şi pentru vitalitatea îmbelşugată pe care o garantează, pentru libertatea spiritului şi pentru forţa repetitivă (chiar dacă monotonă) a jocului, din care se va isca într-o zi rugăciunea, al cărei model de viaţă fericită, iată de câtă vreme (din copilărie!) vegetează în noi…

Sfinţita Rugăciune. Să n-o ratăm!

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *