Arta contemplării şi a traducerii

Descopăr o capodoperă contemporană „Divinei Comedii”, al cărei „Infern” tocmai l-am terminat, rămânând cu nostalgia dulcelui stil nuovo al lui Dante Alighieri*, a modului de a imagina lumea şi eternitatea, în acele vremuri. Este vorba de „Cartea contemplării lui Dumnezeu”, aparţinând catalanului Ramon Llull**, cel care, în jurul anului 1263, pe când avea 31 de ani a avut viziunea lui Iisus răstignit. Ramon Llull şi-a fixat, după acea experienţă copleşitoare, trei obiective de viaţă: scrierea unei cărţi împotriva rătăcirii necredincioşilor de la Calea Lui, întemeierea de mânăstiri creştine şi, nici mai mult nici mai puţin, martiriul. Se pare că primul obiectiv i-a reuşit atât de bine, încât Voia Domnului nu i-a pretins mai mult, scrisul absorbindu-i întreaga fericită existenţă. Ramon Llul a înzestrat posteritatea cu 280 de cărţi şi exigenţa criticii nu le-ar putea numi opere minore, aşa cum s-a întâmplat cu tot ceea ce a mai scris Dante şi a rămas în umbra sublimei sale capodopere. Llul a aşternut pe hârtie „Cartea contemplării lui Dumnezeu” între anii 1271(timpul în care Dante a întâlnit-o pe Beatrice) şi 1274, „cu un obiectiv esenţial mistic, dar şi ca o lucrare enciclopedică”. Sunt informaţii pe care le extrag din cronica lui Stelian Ţurlea (Z.F.Ziarul de duminică).

„Este o artă a contemplării făcută în realitate ca sumă a diferite arte, toate orientate spre cunoaşterea, iubirea şi slujirea lui Dumnezeu şi care exprimă finalitatea, motivul, raţiunea ultimă pentru care omul există. Aceste arte includ tehnici pentru disputele cu necredincioşii, pentru a alcătui discursuri bune, pentru a învăţa să-ţi iubeşti duşmanii, pentru consolarea de nenorociri, pe care, într-o formă rezumată, le enumeră Llull însuşi în capitolul final, unde explică multiplele foloase ale cărţii. Toate însă converg spre modul de a deprinde şi de a transmite cunoaşterea şi iubirea adevăratului Dumnezeu. Dumnezeu este punctul central, iniţial şi final al călătoriei intelectuale şi spirituale reprezentate de text.”

Mă încântă această formulă de viaţă şi de scris: foame de cunoaştere, vocaţie enciclopedică (interdisciplinară, am spune noi acum) şi odihna zilnică a gândului în contemplarea lui Dumnezeu. Într-atât i-a plăcut şi Domnului acest stil de viaţă, încât l-a iertat pe avântatul Ramon Llul de împlinirea promisiunii martiriului, făcută după viziunea Rănilor Lui.

Îndrăznesc să cred că o ploaie de iertări milostive ne vor copleşi chiar şi pe noi, cei care cutezăm să scriem şi să traducem, în agitatul secol XXI, contemplându-L pe Dumnezeu.

Da, Îl contemplăm, în felul descris de sfântul Inochentie al Penzei***: „Daca nu ne-a fost pregătit sa-L vedem cu ochii trupeşti şi sa-L pipăim cu mâinile, ni s-a daruit, cel putin, sa-L contemplăm prin credinţă şi sa-L întâmpinăm cu duhul. Cel ce a venit odată la toată lumea, vine de multe ori la fiecare om, îndemnându-l să-L întâmpine.”

Îmi place cum îl descrie sf.Inochentie al Penzei pe dreptul Simeon, cel care a plătit prin chinul bătrâneţilor păcatul traducătorului, acel păcat de care nu-i ferit aproape nici un intelectual şi care se întinde de la simţul prea accentuat al realităţii (cum adică o Fecioară să nască Fiu?), până la simţul excesiv metaforic, cu care suntem adesea ispitiţi să transformăm cuvântul pe care îl traducem (deşi modul metaforic de interpretare poate fi calea plină de graţie către o revelare mai bună a sensului). Iată portretul:

„Sub povara anilor şi sub greutatea acoperişului învechit al sufletului, bătrânul cel vechi de ani n-a slăbit în credinţă. Biruind prin tăria nădejdii toate greutăţile în înălţarea de la trup şi de la lume, L-a întâmpinat pe Domnul mai întâi cu ochiul lăuntric, întru făgăduinţa Duhului, iar apoi şi cu ochii trupeşti.”

Paradoxală înţelepciunea acestui sfânt tânăr, de a face portretul unui bătrân de 300 de ani. Inochentie a petrecut doar treizeci şi cinci de ani în lumea noastră, devenind unul dintre cei mai învăţaţi ierarhi ai vremii sale. A păstorit ca arhiereu numai patru luni, lăsând însă scrisori şi cuvinte de învăţătură mângâietoare şi folositoare pentru tot creştinul, monah sau mirean.

La rândul său, Dante poetul Îl „vede” pe Dumnezeu, recunoscându-L din caligrafia, aşternută pe poarta Infernului: „Dreptatea-mi fu temei de izvodire/ m-a făurit puterea ziditoare/ supremul rost/ şi cea dintâi iubire.”

Dar iată comentariul poetului Răzvan Codrescu asupra propriei traduceri, confirmând ispita metaforei literare întru limpezirea sensului mistic: „Dumnezeu, menţionat iniţial ca Dreptate absolută, orânduitoare şi judecătoare a toate, este înfăţişat în continuare în taina maiestăţii sale treimice: „puterea ziditoare” (la divina potestate) este Tatăl, „supremul rost” (la somma sapienza) este Fiul, iar „cea dintâi iubire” (il primo amore) este Duhul Sfânt. Am mizat în traducere pe forţa şi complexitatea cuvântului românesc rost (din lat. rostrum, „gură”, păstrat cu acelaşi înţeles în vechi expresii româneşti, ca: „pe de rost”, „a lua la rost”, cu „rost de moarte”) din care au derivat deopotrivă a rosti, rostire, rostitor (marcă a fiinţei cuvântătoare) şi a rostui, rostuire, rostuitor (marcă a fiinţei cugetătoare).”

Faptul că Duhul Sfânt, ca minunat Cavaler al Sfintei Fecioare, este asimilat primei iubiri atinge sublimul metaforei, iar biruinţa ei în exprimarea sensului ţine deopotrivă de revelaţia poetului şi a traducătorului.

Să-i citim pe toţi, ca să ne bucurăm sufletul şi să ne completăm propria viziune enciclopedică asupra lumii de aici şi de dincolo.

*Dante, Divina Comedie. Infernul. Text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu. Editura Christiana, 2006.

**Ramon Llull, Cartea contemplării lui Dumnezeu. Editura Meronia. Selecţie texte şi introducere – Josep E. Rubio Albarracin. Traducere din limba catalană – Jana Balacciu Matei.

***Sf.Inochentie al Penzei: Viata care duce la Cer. Invataturile unui sfant tanar. Traducere: Adrian Tanasescu-Vlas. Editura Sophia, 2012.

Elena Frandeş