LOADING

Type to search

Aşteptând mângâierea

Editoriale

Aşteptând mângâierea

Share

Este Intampinarea Domnului.

Din portretul dreptului Simeon, făcut de evanghelistul Luca, aflu că acest om “temător de Dumnezeu, aştepta mângâierea lui Israel; şi Duhul Sfânt era peste el”.

A aştepta mângâierea aproapelui, ba chiar a poporului tău este o trăsătură de caracter minunată, care decurge din aşteptarea vederii lui Hristos de către fiecare dintre noi. Doamne, Te aştept, fiindcă această lume nu este liniştită, fiindcă se trezeşte noaptea scheunând, după ce priveşte filme erotice, iar ziua, vorbele nu-i mai ajung, pentru a-şi compune statuia succesului, la care se închină, alungând Chipul Tău…

 

A avea lepădare mare de sine, se spune despre monahii îmbunătăţiţi. Între această atitudine faţă de lume şi pretenţia puristă de a ţi se face ceaiul din apă minerală şi insultarea nevestei că te-a otrăvit, fiindcă ţi l-a fiert din apă de la robinet, câtă distanţă este?! Urmată de acuzaţia că ea pierde vremea la liturghie şi la rugăciune, în loc să se ocupe de tine. Şi concluzia logică:

-Cum poţi trăi, femeie, fără să faci nimic? Este o întrebare prea lungă. Sensul este doar, cum poţi trăi, altfel decât vreau eu. Şi în privinţa vieţii şi în privinţa rugăciunii, discursul lui reuşeşte să-i smulgă din programul cotidian tocmai aceste două direcţii: a trăi şi a se ruga. Nefericita ia copilul şi fuge în parc, n-a mai fost de câteva luni în locul acesta cu aer curat. Dar bucuria de a trăi a suportat o ablaţie, locul rugăciunii din odaie îi pare de negăsit. Cu greu şi târziu faţă de ceasul obişnuit parcurge şiragul de mătănii. Tot ce a reuşit astăzi a fost să nu răspundă la insulte. Odată cu a se ruga se reface încet şi celălalt verb: a trăi.

 

Dă-mi o întâlnire de taină, Doamne, în care să mă odihneşti de acest chip al lumii mele neliniştite, desenează cu sfânt degetul Tău o mânăstire imaginară, în care să evadez din dezamăgirea şi oboselile zilnice…

Am sentimentul că Domnul mi-a ascultat rugăciunea, îndreptându-mă spre nişte cărţi.

Îl simt pe părintele Daniil de la Rarău exercitând asupră-mi, de o vreme, atracţia irezistibilă către scrierile sfinţiei sale, determinând o altă ordonare a vieţii mele, astfel încât din ea să nu lipsească lectura zilnică a scrierilor lui şi glosarea pe marginea lor, împletirea misticii sale poetice cu probleme şi ispite ale vieţii mele. Mă ajută să le limpezesc, să înţeleg de ce-mi sunt date şi care este gestul prin care pot să le depăşesc mai uşor (renunţarea la egoism, milostenia, tăcerea, alungarea mâniei). Descopăr cu bucurie că fac şi eu parte din mânăstirea sa virtuală, care de fapt este o soluţie de viaţă la mulţimea slujirilor mele, pe care nu le pot părăsi, aici pe pământ, pentru a face parte din mânăstirea dorită.

 

Eu cred că ieroschimonahul Daniil continuă şi astăzi, din nevăzut, edificarea acelei mânăstiri intelectual-virtuale despre care le vorbise celor prigoniţi fără motiv, prigoniţi dintr-un răsfăţ al celui puternic şi aruncaţi în închisorile timpului său.

Dar iată, zorii au luminat fereastra. Hai să-L întâmpinăm pe Domnul!

Dreptul Simeon ştia că nu doar aproapele se cade a fi mângâiat, ci tot neamul său. Cum este neamul nostru mângâiat, când chipuri sfinte de martiri, cum este Valeriu Gafencu, sunt smulse din locul vrednic de urmat pentru sufletul oricărui român creştin şi supuse defăimării?!

 

Cine finanţează şi monitorizează asemenea asociaţii guvernamentale, care au ca scop distrugerea modelelor curate ale unui popor, ce încă mai crede în Dumnezeu?! De aici şi până la distrugerea bucuriei de a trăi, a sensului de a fi, mai este doar un pas. 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *