CAIETELE POSTULUI MEU (III): AMINTIRI DIN VREMEA VEŞNICIEI MELE
26 noiembrie 2012
Share
Eram copil.
Început de decembrie. Nu mai ştiu exact în ce an. Doar senzaţia că în curând se apropie Crăciunul şi noi copiii suntem cei mai fericiţi oameni din lume. Un ceai aburind într-o după-masă de duminică. Tocmai mă trezisem din somnul de amiază şi aburul ceaiului părea un fel de vârtej spre lumea misterelor. O clipă am crezut că toate din jurul meu sunt îngeri. M-au trezit vocile celor din casă:
–Să mergem la vecernie! La Catedrală!
Ne-am pornit pe jos, cu pasul agale. Răcoarea serii îmi pătrundea prin palton şi îmi îmbujora faţa. Pe strada Avram Iancu doar un singur bec lumina. În rest beznă şi puţină forfotă. Oamenii stăteau mai mult prin case. Era vremea „dictaturii”, dar timpul părea că stă pe loc. Minutele curgeau rar, minutarul oricărui orologiu părând îmbătrânit. La fel ca cel din Turnul Sfatului şi de la Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare.
Şi totuşi, lumea părea mai frumoasă. Din când în când o ţipenie de glas de copil spărgea liniştea de început de veac, cu care se îmbrăca „frumosul nostru, liniştit Sibiu”(Adrian Păunescu). În creierul de copil, visător şi plină de exuberanţă, îmi imaginam cum i-ar sta oraşului cu mii de beculeţe, cu brazi majestoşi, cu târguri ambulante de iarnă, din care să se reverse miros de cozonaci, prăjituri şi turtă dulce. Aşa cum auzisem că ar fi prin burgurile occidentului… Dar, pacea care îmi cădea pe inimă, mă făcea să fiu fericit. Aşa cum eram. Fără dulciuri, fătă lumini şi îngeri de ceară.
La ora 18 am intrat în Catedrală. Peste două sute de studenţi teologi cântau dumnezeieşte:„Doamne strigat-am, către Tine, auzi-mă!” Vocile păreau venind din altă lume. Am uitat imediat de visele blânde de copil şi m-am aşezat cu nădejde lângă strană. De undeva din cupola bisericii, adevăraţii îngereau păreau de o mie de ori mai reali şi mai frumoşi…
Timpul a trecut. Oraşul s-a umplut de becuri, de brazi, de dulciuri şi de souveniruri occidentale. Dar liniştea nu mai e parcă nicăieri. Poate doar amintirea unor seri „de mult apuse” din care ai însă de învăţat o viaţă…
