LOADING

Type to search

CAIETELE POSTULUI MEU (IV): CUVÂNT DESPRE MAICA FRUMUSEŢII

Editoriale

CAIETELE POSTULUI MEU (IV): CUVÂNT DESPRE MAICA FRUMUSEŢII

Share

Poemele, colindele si faptele bune curg în aceste zile ale Postului Naşterii Mântuitorului precum izvorul din munte către marea cea mare. Şi peste toate pietrele grele ale lumii, izvorul îşi continuă cu osârdie lucrarea, spre a ajunge în cele din urmă la locul cel mult dorit. Aşa e inima omului care scrie, a celui care iubind cerul îşi caută puterea de a trece peste greutăţi. Pentru că, sufletele noastre sunt izvoare şi puterea care ne poartă spre nemurire sunt însăşi rugăciunile Maicii Domnului.

Părinţii sfinţi, ne spun adeseori că noi suntem lacrimi din ochii cei curaţi ai Născătoarei de Dumnezeu. Că de acolo ar fi început speranţa de a duce drumul până la capăt, din credinţa cu care Maica Domnului ne-a înfiat şi ne-a aşezat pentru veşnicie în privirea sa.
O zi fără Maica Domnului este ca o zi fără lumină. Întuneric, nepăsare, patimă şi frământ. O zi cu Maica Domnului înseamnă început de iubire. Lege de iertare. Pentru că,a iubi şi a ierta sunt cele două legi prin care vom dobândi Împărăţia Cerurilor. Deci, fericit este cel ce iartă iubind-şi fratele şi cel ce iubeşte iertându-şi aproapele. Aşa cum Pururea Fecioara face mereu cu noi. Ne iartă, ne acoperă slăbiciunile, ne păsuieşte de canonul cuvenit fărădelegilor noastre şi ne învaţă să fim buni şi plini de milostivire.
Priviţi-o cât e de frumoasă. Cum să nu-i doreşti iubirea suflete căutător. Cinste, deci cui a cinstit-o şi o iubeşte mereu.

Ce inimă caldă se-ascunde în lacrimi,
Poveştile vieţii rănite de pace,
Nici urmă de vorbe, nici urmă de patimi,
Doar sănii ce-a aleargă şi-un clopot ce tace.
Ce dor mi-e de timpul căzut prin zăpadă,
Pe el se aşează o urmă sfioasă,
Şi poate de mâine din nou o să cadă,
O palmă de înger, pe-o faţă miloasă.
Ce colţ de iubire, prin cer şi prin minte,
Măicuţa aşteaptă să-i intri în casă,
Icoanele plâng şi devin simţăminte,
Aşează-te frate la mine la masă.

Tu, de ce poţi să plângi şi să taci din iubire,
Eu, degeaba vorbesc şi nu am împlinire,
O, Măicuţă e timpul să m-ascunzi în privire,
Ochii tăi să îmi fie început de smerire.
Tu, de ce eşti mereu ca un flutur de vară,
Nu răneşti, nu ai of, nu ai vorbe de fire,
Te aşezi pe o floare şi aştepţi să răsară,
Prigonita speranţă dintr-un strop de simţire.
Tu, de ce nu urăşti şi nu faci legi mărunte,
Nu ne spui niciodată ce-am greşit prin trăire,
Ierţi uşor, te frămânţi ca un vultur pe munte,
Şi apoi te cobori să ne laşi nemurire.

La geamul tău Măicuţă, am plâns cu jale multă,
Când au venit păgânii la dealul Căpăţânii,
Şi florile din glastră păreau că mă ascultă,
Ca oile sărmane ce zac în tinda stânii.
Şi nu ţi-am spus durerea, aveai deja destulă,
Pământul cu ruşine s-a despicat în două,
Poporul din vechime a lunecat în hulă,
Bulboanele de sânge, cădeau precum o rouă.
Şi tu înveşmântată cu moartea fără moarte,
Mi-ai spus să nu am frică, cât inima mi-e trează,
Că dincolo de lacrimi, pe neştiuta parte,
Doi ochi de dăruire, suspină şi veghează.
Şi de atunci Măicuţă mereu vin la fereastră,
Tăcerea mi-e lumină şi uneori simţire,
Iar tu din foc de suflet, ca pasărea măiastră,
Mă chemi să stau cu tine şi să rămân iubire.

Să vină Crăciunul, să vină,
Cu daruri, cu vis luminos,
Să ştergem din noi orice vină,
Iisus să se nască frumos.

Şi după câte lacrimi din oameni au căzut,
Şi după câte doruri am strâns în biata fire,
Noi nici nu ştim Iisuse că Tu ai renăscut,
În fiecare casă ce a avut iubire.

Şi-n fiecare suflet, rănit şi plin de dor,
Tu ţi-ai lăsat speranţa ca un mănunchi de stele,
Iar cei bolnavi şi singuri, au prins ca un fior,
Puterea de a merge pe drumurile grele.

Bunica, mama, tata, ne-au povestit mereu,
Că de Crăciun un înger ne mângâie destinul,
Iar îngerul nu-i înger, ci însuşi Dumnezeu,
Cu mila sa profundă ce seamănă seninul.

Dar mai ales sărmanii, şi cei ce n-au nimic,
În ziua întrupării rostesc cu jind colinde,
Că însăşi veşnicia un pic câte un pic,
Nu-nseamnă bogăţie, ci fir de crezăminte.

Cobori Iisuse iarăşi şi spune-ne ceva,
Orice socoţi că omul mai poate să primească,
Că cerul şi iubirea, pe-aici, pe undeva,
E tot un fel de suflet şi jale omenească.

Şi dacă azi Crăciunul rămâne la cei mulţi,
Şi Moşul din vechime mai are dar în traistă,
Noi te rugăm Iisuse, cu drag să ne asculţi,
Colindul de iubire ce-l spunem la fereastră.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *