Cartea patimirii lui E

Am vrut să scriu cartea pătimirii lui E, dar piedici neaşteptate fac cu neputinţă continuarea lucrului. Doamne, fă-mă să înţeleg care este Voia Ta! Să aştept? Să bat la maşină ceea ce soţul meu îmi interzice să editez pe computer?! Dar asta înseamnă să lucrez de două ori mai încet. Am sentimentul că aud glasul Îngerului:

– Nu la maşină, de mână.

Minunat eşti Înger al meu, prieten al meu. Trebuie să înţeleg că niciodată, pe durata vieţii mele, ceea ce scriu despre E. nu va fi publicat, va rămâne doar în manuscris.

L-am cunoscut pe E. şi povestea lui în biserică, după ce l-am auzit citind psalmii. Ştiu că această slujire nu se încredinţează oricui, aşa că am întrebat în jur, cine este?

– Un fizician care a făcut închisoare, fiindcă a vrut să răstoarne regimul…

Ei da, probabil i s-a înscenat, ca atâtora în vremea aceea, mă gândesc. Dar nu contează circumstanţele juridice, doar modul în care el, un băiat de succes, proaspăt absolvent, un curtezan neobosit, se trezeşte în închisoare şi ajunge să-l caute pe Hristos.

Când mă vede că bat la maşină pe genunchi, cineva din familie îmi spune cu reproş:

– Ce mai pierzi vremea cu el, nu vezi că-ţi plânge copilul?…

– Atâta timp cât pierzi tu corespondând pe computer, pot pierde şi eu cu E. – îi răspund şi, pentru prima dată asprimea aproapelui meu cedează. Am un sentiment de mare libertate şi bucurie a vieţii. Îmi dau seama că, având binecuvântarea preotului A. pentru scrierea cărţii, nu mai am voie să dau înapoi sau să mă supăr pe E. Este ca şi cum aş renunţa să-l mai vizitez în închisoare, căci sufletul lui tot acolo este, dacă se teme să vorbească, să publice…

Mi-a cerut chiar el să-i scriu confesiunea, apoi mi-a interzis să o fac publică. Şi până acum lucram cu greu. El îmi scria trei pagini abia inteligibile ca sens, ca poveste de viaţă, iar eu le transformam în text literar. Era un lucru de restaurare a ceea ce se putea deduce, cu mare aproximaţie, dintr-un palimpsest aproape şters de intemperiile unui destin grozav, cu suferinţe de neînchipuit. Ca să-l ajut să se agaţe de ceva, îi pun întrebări:

– Spune-mi, cum suportai înjurăturile acuzatorilor tăi? Cred că Iisus te-a învăţat să-ţi ţeşi o armură de rugăciune, a cărei lumină reflecta răul, întorcându-l ca o oglindă spre cei care îl emiteau. Fabulez… Nu ştiu secretul rugăciunii tale, cu care ai trecut printr-o asemenea vale a plângerii. N-am curajul să ţi-l cer. Probabil, în clipe de mare încercare, corpul şi sufletul se identifică sfinţilor martiri şi primeşte direct în inimă rugăciunea lor.

El începe să-mi spună chestiuni politice, cum a organizat nucleul de rezistenţă, cum a luat legătura cu Europa Liberă, ce militari l-au ajutat… iar eu nu pricep nimic, decât că această rezistenţă a existat cu adevărat. Nu i s-a înscenat nimic. Din nefericire, complotul lui a eşuat.

– Vreau să vorbim despre rugăciune, căci această pătimire a ta a fost o mare academie a rugăciunii, unde predau profesori nevăzuţi, şi nu doar pentru pătimitori, ci şi pentru discipolii în Hristos, pe care aceştia i-ar putea forma…

Dar noua lui interdicţie (nu publicăm nimic!) şi nepriceperea mea într-ale politichiei fac chiar inutilă colaborarea noastră, jertfa mea. Căci sunt ceasuri pe care le iau copilului, ca să mă ocup de el. Mi-e ruşine de acest gând. El şi-a jertfit tinereţea, libertatea, mintea sclipitoare pentru noţiunea abstractă de popor. Astăzi fac parte şi eu din poporul care îi este dator. Căci rezistenţa lui (şi a multora, încă neştiuţi, poate ezitanţi să-şi spună pătimirea), ne-a redat demnitatea. N-am fost un popor vegetal, iubita mea poetă…

Tristeţea de ieri se datora abandonării acestui suflet, aflat încă în temniţă. Uneori, chiar aproapele care îţi poartă de grijă, prea mare grijă, se transformă în temnicerul tău. Când abandonez gândul de a-l ajuta pe E. să scrie, sufletul meu intră în temniţă iar.

Acum, ispita de a-l evita pe E. cel sărac cu duhul vine din multe părţi, dar va trece. Da, asta a devenit, un copil, după ce i s-au aplicat, la Jilava, tratamente cu şocuri electrice. I-au şters din memorie aproape tot ce învăţase la facultatea de elită unde, o înzestrare de excepţie îi permisese să intre. Dar pe locul curat şi aproape gol al minţii a pătruns Hristos. Doar asta mă interesează, minunea care l-a salvat şi i-a dat glasul plin de credinţă arzătoare, cu care citeşte astăzi psalmii în biserică. Un alt regim îi era scris să răstoarne: domnia satanei din inima celor căldicei sau îndoielnici. E, sunt fericită că exişti, fii binecuvântat de Domnul şi de toţi sfinţii Săi!

Elena Frandeș