Cartea salvatoare

E vremea sa mă gândesc la Tine, Doamne, că prea numai de mine m-am îngrijit. Cine sunt? Mintea mea tace, după ce limba a vorbit fără ea, rănind făpturi nevinovate. Credeam că este una singură, dar cât de multe am atins, cu o singură piatră, aruncată prosteşte în iaz. Făpturi iubite, care s-au aplecat asupra mea îngrijorate, ca în copilărie, când făceam pojar. N-a spus niciuna, alungaţi-o pe leproasă, ci mi-au pus cataplasme şi mi-au oferit răcoarea celei mai bune încăperi: sufletul lor.

Cine sunt?! Nu-mi amintesc de vreun gest al bunătăţii mele, pentru care să pot cere Îngerului ofensat să se întoarcă. Ar fi trebuit să-mi dau seama că vorbirea aceea nu este a mea, nici a lui, Păzitorul meu. Cum de am lăsat inima fără pază, la ceas de seară şi de oboseală, îngăduind satanei să intre şi să răvăşească totul?! La ceasul rugăciunii, nu am ce căuta la televizor, ci în faţa icoanei.

Nu mai ştiu cine sunt, de când străinul a vorbit prin mine, rănind, în loc să consolez, înmulţind suferinţa lumii, în loc s-o micşorez, ofilindu-i frumuseţea, în loc să car smerită apă în deşert, pentru reînvierea peisajului, în care m-am bucurat cândva.

Toate sfaturile înţelepţilor sunt pentru restrângerea vorbirii. Oriunde aş deschide cărţile dragi, dau de ele. Mi le copiez în caiet, căci gândul meu nu şi-a recăpătat propriul glas:

Ecleziastul:”Cel nebun, înmulţeşte cuvinte”. Da, Doamne, nu-mi mai găsesc minţile, oare scriind le voi regăsi?

Astăzi, mă pârăsc pe mine, Doamne. Când unul sau altul îmi sfâşiau inima, veneam să Ţi-i spun şi îi numeam vrăjmaşi şi dacă îşi repetau asupra mea chinuirea, Tu mă scăpai grabnic de ei. Astăzi, din neglijenţă, am izbit pe cineva şi mă dor rănile făcute de mine celuilalt, mai mult decât trădările şi prigonirile nedrepte, îndurate pe pielea mea alteori. Cum ai să mă scapi pe mine, de mine, Doamne?

Stau la uşa cabinetului Tău şi aştept să iasă omul cu şorţul de piele, să vadă la aparatul de raze, ce ravagii a făcut în trupul meu răutatea.

Sirah: „Cel ce înmulţeşte cuvinte, va fi urât.” Asta este ceea ce merit, ură şi neiertare, dar în jur este doar gol, o dispariţie totală a peisajului. Aceleaşi obiecte, printre care trăiam, nu mă mai recunosc, cine eşti tu, parcă mă întreabă? şi gestul simplu care isca bucuria de a le folosi devine acum izgonire. Fără iubire, nu poţi trăi nici măcar printre lucruri. Către făpturi, oricum, nu-mi pot ridica privirea.

Doar Tu, Doamne, cel mai înalt, cobori până la mine să mă cercetezi, să îmi răspunzi la rugăciune. Ploaia de har cade şi peste mine, cea din urmă dintre cei ispitiţi, cea cu notă sub limită la test. Domnul, taumaturgul, înlătură porţiunea de trahee arsă, prin folosirea vocii mele de către cel-rău. Simt Mâinile Lui şi bisturiul de argint, lucrând asupra fiinţei mele.

-Nu te las iadului, iubito!

Ştiu, Doamne, de-acum, cât costă prea multa vorbire: pierderea de sine în iezerul de pucioasă, unde toţi vorbesc deodată, până ce vocea li se stinge cu totul. Cum de m-ai zărit printre ei, cum de m-ai prins şi m-ai scos?! Slăvit fii, Doamne al meu!

A existat o carte, din multele răsfoite şi rugate întru ajutor, în acest răstimp de cenuşă: o scriere a lui Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut. Citind-o, interiorul meu se repopula de cuvinte, de speranţă, de sentimente. Inima, care de multe zile încetase să mai fie prezentă, îmi colorează viaţa, bate din nou.