LOADING

Type to search

Cât de contemporani ne sunt sfinţii?

Editoriale

Cât de contemporani ne sunt sfinţii?

Share

În dimineaţa aceea, pe la patru, copilul m-a chemat să dormim împreună, fiindcă a visat urât. Am sărit deîndată şi m-am mutat lângă ea, dar locul unde pot sta acolo este oarecum în curent şi, de obicei, încep deîndată să tuşesc. Mi-era foarte milă de copil, că îl voi trezi din nou cu tusea mea şi m-am rugat Domnului să mi-o vindece măcar preţ de un ceas-două, cât să mai doarmă puţin cea mică. Într-adevăr, ca niciodată, m-am odihnit bine încă două ceasuri, apoi, pe când copilul dormea adânc, m-am strecurat spre bucătărie, ca să-mi încep ziua.

Pare un fleac şi totuşi este o minune. Iar tusea mea cea rea, care mă chinuia de când începuse iarna, n-a mai apărut deloc. Cât de generos este Domnul! Îi ceri o firimitură şi El îţi dă pâinea întreagă!

„Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată” mi-l descrie sfântul Vasile cel Mare. Tocmai îi citesc Omiliile la Hexameron.

Găsesc în opera sfântului Vasile cel Mare portretul celui care se îndeletniceşte cu scrisul, pornind, se înţelege, de la documentare. El vorbeşte de o pregătire anume, în apropierea noastră de un izvor, neatins încă, al înţelepciunii dumnezeieşti:

„Cât de pregătit se cade oare să fie sufletul, care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreţii? Trebuie să fie curaţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni în jurul lui, de unde ar putea căpăta un gând, vrednic de Dumnezeu.”

Cred că aceste condiţii sunt potrivite şi pot fi urmate de orice iubitor de cunoaştere, chiar în ziua de azi. Împlinindu-le, inspiraţia şi ideile nu vor întârzia, ba poate, acolo unde pârleazul dintre ele este prea depărtat şi nu le poţi corela, chiar Îngerul îţi va dicta.

Sunt o colecţionară de portrete, mă încântă să le găsesc în literatură (aşa cum îmi plac peisajele, în filmele englezeşti), pentru că sunt pline de o viaţă a concretului, sunt schiţele pe care lucrez, ca să învăţ, ca să-mi pot contura propriile personaje, cu care apoi mă joc şi mă bucur, ca fetiţa, cu păpuşile ei.

În prima omilie la Hexameron, sf.Vasile face un tip de portret, în care trăsăturile de caracter şi viaţa sunt de nedespărţit, aşa cum ştiinţele erau unite, în filozofia timpului său. Este vorba de biografia/portret a profetului Moise, autorul Cărţii Facerii. Îl copiez, ca model exemplar şi insolit în arta portretului.

„Moise a urât tirania şi s-a întors la smerenia celor de un neam cu el, alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului. Avea din fire dragostea de adevăr, de aceea, chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale. Fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia. Şi acolo, lăsând la o parte celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor.”

Minunată preocupare, dispreţuită de contemporanii mei şi cât mi-aş fi dorit să fi rămas o ciornă cu suma de portrete ale existenţelor contemplate şi descrise de marele înţelept. Poate că multe l-au umplut de amărăciune, poate că nu le-a găsit vrednice de consemnat. Important este însă finalul, răsplata acestei vieţi de contemplaţie:

„Când era de optzeci de ani a văzut pe Dumnezeu, atât cât îi este cu putinţă unui om să-L vadă; mai bine spus, atât cât nimeni nu L-a putut vedea”, scrie sfântul Vasile.

Contemplând existenţele, Moise a ajuns să-L înţeleagă pe Dumnezeu, să-L audă la fel cu îngerii şi astfel, să poată scrie Cartea Facerii. Cu exegeza acestei lucrări se ocupă Omiliile la Hexaemeron:

„Să ascultăm dar cuvintele adevărului, rostite nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în cuvinte de învăţătură ale Duhului (I Corinteni, 2.15), care nu au scopul să obţină laudă de la cei care le ascultă, ci să aducă mântuire celor ce sunt instruiţi de ele.”

Desigur, subiectul începutului lumii îi tentase şi pe filozofii păgâni. Cu unii dintre ei, sfântul Vasile studiase în aceleaşi şcoli şi era firesc să le comenteze contribuţia ştiinţifică şi să-şi situeze propriile revelaţii în ambientul înţelepciunii timpului său:

„ De unde să-mi încep tâlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filozofilor profani sau să laud adevărul înţelepciunii noastre? Pânză de păianjen ţes cei ce au scris acestea. Necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cârmuire şi fără rânduire şi că este purtat la întâmplare.”

Şi totuşi, ca metodă de lucru a gândirii sale, sf. Vasile folosea filozofia, subordonată însă credinţei. Confirmarea bunei alegeri a izvoarelor de inspiraţie şi prospeţimea frumuseţii scrierilor lui o reprezintă dăinuirea lor în veac.

În aceeaşi măsură cu metafora literară, sf.Vasile foloseşte şi geometria. O atitudine interdisciplinară, am spune astăzi, dacă nu ne-am aminti că geometria era o ştiinţă inclusă filozofiei timpului său:

„Să nu-ţi închipui, omule, că cele ce le vezi sunt fără început, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă în cerc împrejurul tău, iar începutul cercului scapă simţurilor noastre. Că nici despre cercul acesta, adică suprafaţa plană, descrisă de o linie, nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simţurilor noastre. Totuşi cel care a descris cercul l-a început într-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru.”

Pentru prima frază, scrisă de Moise în „Facerea”, Sf. Vasile cel Mare întreprinde şi o analiză semantică a cuvântului „început”, folosind texte ale Scripturii, de pildă: „Început al căii celei bune este a face dreptate, că mai întâi de la săvârşirea faptelor de dreptate pornim spre viaţa cea fericită”. Şi încă: „Început al înţelepciunii este frica de Domnul.” Adeseori au numele de început şi faptele cu sfârşit bun, de pildă, „început al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar început al oricărei fapte de virtute este sfârşitul, pregătit în făgăduinţe.”

Chiar din ceea ce numim astăzi design îşi alege referirile sfântul Vasile: „Poartă numele de început şi tehnica sau arta, în genul înţelepciunii lui Veseleil, folosită pentru împodobirea cortului.”

Zorii au înălbăstrit geamul, minunat început de zi! Cum voi răsplăti Domnului, pentru toate câte mi-a dat mie, mă întreb, cu Apostolul.

Mâine voi continua lectura, căci sfântul Vasile îmi oferă un excelent instrument de lucru. Mă uimesc uneori, cât de contemporani ne par sfinţii ortodocşi prin gândirea, prin scrierile lor! Pentru că mă conduc spre un folos al cunoaşterii lumii şi existenţelor, al contemplării fără judecare sau mânie, al trecerii peste toate cu pace şi bucurie. De fapt, starea de rezonanţă cu modul lor de gândire depinde doar de noi. Percepem actualitatea scrierii sfinţilor, după cât de contemporani eternităţii lor putem deveni.

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *