LOADING

Type to search

Editoriale

Câteva gânduri… bune

Share

”Nimic nou sub soare”, scria Ecleziastul, în vremea Vechiului Testament. ”Și Cel ce ședea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate” – citim în Apocalipsa Sf. Ioan Teologul (21, 5). Înțeleptul Legii vechi se referea la faptul că firea omului, stricată prin păcatul originar, are puține perspective de schimbare, dar și la legile cosmosului, definite printr-o misterioasă constanță. De partea sa, ”Descoperirea” din Patmos recunoaște atotputernicia lui Dumnezeu: cine a făcut lumea, o poate și distruge, așa cum o poate reface, primeni, transfigura. Vedem din aceste două citate că, deși apar în contexte istorice străvechi, textele biblice sunt realiste și paradoxale, tot așa cum se arată a fi structura materiei și logica faptului mistic. Numai de aceea pot ele părea contradictorii, atunci când înglobează atâtea sensuri și deschid numeroase niveluri de interpretare. Fapt este că, în anul de grație 2020 după Hristos, nu doar creștinii, nu doar europenii secularizați, sau americanii în majoritate protestanți, ci toată umanitatea trece printr-o zguduitură mai puternică decât un scurt (și oricât de violent) cutremur. Cu frică și cutremur trăim, într-adevăr, transformarea de nimeni anticipată a decorului nostru global. Frica e de multe feluri. O frică egoistă, animalică, instinctuală, sau o temere sapiențială de lecția pe care Dumnezeu ne-o dă. Mulți se vor grăbi să descifreze această lecție și s-ar putea pripi, adoptând concluzii pripite sau eronate de-a dreptul. Prima tendință a creștinului – sau mai curând a păstorului de suflete, care a primit taina hirotoniei – e aceea de a-și mai certa o dată turma duhovnicească, încă mai aspru decât o făcea, poate, îndeobște. ”Vedeți –  va spune acela – păcatele voastre l-au înfuriat pe Domnul, care nu ne mai suportă!”.

Ei bine, și eu îmi îngădui să văd în această retorică o cale sterilă de înfricoșare, de înstrăinare între cler și poporul lui Dumnezeu. Golirea sfintelor lăcașuri sub porunca statală a carantinei arată, dimpotrivă, un adevăr adesea neglijat: Biserica înseamnă cler și popor, nu doar popor și nu doar cler. Așa că, dacă m-ar întreba cineva, aș răspunde, cu toată nepriceperea mea, că aceasta e prima lecție pe care se cuvine să o învățăm. ”Sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă”. E pentru prima dată când vedem bisericile goale, prima dată când abia îl zărim pe un Papă Francisc, singur în imensitatea Pieței Sfântul Petru, sau îi vedem pe preoții noștri, români ortodocși, scriind, în premieră, predici către ”cinstitele ziduri și strane”. Să fie și ultima dată, l-am ruga pe Domnul, atât pentru că îndepărtarea medicală de spațiul sfințit ne-a întețit dorul de El, cât și pentru că, odată reveniți la adăpostul lăcașurilor ecleziale, vom depăși tentațiile de a reduce Biserica la slujitorii ei de la altar!

A doua lecție e patericală. Pentru Părinții Pustiei, izvorul tuturor ispitelor era părăsirea chiliei. Nota un mucalit: economia e în colaps, pentru că oamenii nu mai cumpără decât ce au cu adevărat nevoie! Iar Pascal observa că ”toate necazurile omului purced din neputința lui de a sta locului, într-o cameră”. Parcă a vrut Domnul să ne facă pe toți, oleacă, monahi… Însă tot în Pateric citim că sfârșitul lumii e atunci când se șterge cărarea de la om la om. Însingurare forțată, distanțare socială forțată… Iată un șoc menit să ne arate nu doar prețul infinit al libertății autentice, ci și faptul că alergarea după prea multe (prin mall-uri) se cere moderată, tot așa cum semenii noștri (cu care ne tot certăm, pe care-i judecăm și invidiem) sunt, de fapt, condiția omeniei fiecăruia. Dacă dorim ca lumea să continue, să nu mai violăm natura și să cultivăm sentimentul că poți trăi mai puțin materialist și mai aproape de cei de care acum ți-e dor, în carne și oase, deși până ieri îi bârfeai și judecai pe la spate. Oricum, încercarea aceasta va mai dura. Poate că e doar la început. Îndelunga-răbdare pomenită omiletic va deveni aur cotidian… Iar eu nu-mi arog funcțiuni profetice. Nu știu ei savanții epidemiologi cum să abordeze unitar și coerent lupta cu virusul, d-apoi eu! Important e să rămânem laolaltă, în comuniune cu Biserica noastră, să medităm, să recitim Sfintele Scripturi, să ne rugăm în fața icoanei de acasă, sperând că Domnul ne va izbăvi de năpastă, ne va îmbunătăți și ne va dovedi că distanța dintre ce spunem și ce facem trebuie redusă printr-o luminoasă suferință. La urma urmei, imitatio Christi începe prin demnitatea de a ne duce crucea. Scriu ”demnitate” în ambele sensuri: cu decență verticală și cu sentimentul elecțiunii. Multă sănătate, tuturor!

 

Teodor Baconschi

 

sursa foto: www.newsweek.ro/

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *