Ce încurajează Dumnezeu?

Fiecare binecuvântare este însoțită de claritate morală. Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996, p. 26. Vezi și Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia și lumea, Ed. Sophia, București, 2012, p. 54). Când lumea ne respinge, Dumnezeu ne îmbrățișează. Când lumea nu ne înțelege, Dumnezeu ne încurajează. Un cuvios din vechime scrie că Dumnezeu nu vrea să fim nelucrători și de aceea nu face El totul. Nici mândri nu vrea să fim, de aceea nu lasă totul în seama noastră.

Dumnezeu ne oferă încurajare când suntem descurajaţi. Putem fi încurajaţi de exemplul altora. Suntem încurajaţi atunci când încurajăm pe alţii. Când ne amintim cum ne-a condus Dumnezeu în trecut, simţim încurajare. Epuizarea este cauza principală a descurajării și apare de cele mai multe ori la jumătatea proiectului. Se vindecă prin odihnă.

Izvorul pierzării este osândirea aproapelui. Când calomniem, deschidem poarta sufletului către diavol, către descurajare și moarte. Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Dumnezeu ne încurajează și ne susține în această bătălie.

Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru – după milă (Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Ed. Sophia, București, 2008, p.156). Iar atunci când cădem pradă gândurilor obsedante şi suntem epuizaţi de un sentiment de absurditate şi zădărnicie, care ne vor veni în această lume a păcatului, trebuie, pur şi simplu, să lucrăm şi să ne rugăm cu sârguinţă, din evlavie sinceră şi smerenie.

Lepra de azi nu e covidul, ci ateismul. Aduce doar durere molipsitoare, descurajare și drum înfundat. Ciuma de azi nu este cancerul, ci pesimismul indus de materialism, cauzat de lipsa evlaviei față de cele sfinte. Fără evlavie, nu există decât batjocură. Fără evlavie, nu există decât iad. Fără evlavie, nu există recunoștință pentru salvarea vieții.

Răzvan Bucuroiu scrie că, în mod paradoxal, Evanghelia este despre interogație. Despre cea mai dureroasă întrebare pusă vreodată sub soare: omule, unde ești? De două ori Dumnezeu îl întreabă pe om unde se află. Prima oară în rai: “Adame, Adame, unde ești?“ Adică în ce genune a păcatului te-ai tupilat? În ce hrubă a lașității te-ai cuibărit? A doua oară Hristos întreabă cu mirare îngrijorată: “Dar ceilalți nouă vindecați, unde se află?“ Adică în ce abis al nerecunoștinței, al inimii împietrite s-au pierdut ei? În ce grotă a nesimțirii locuiesc ei acum? Despre asta e vorba: despre interogația aceasta sfâșietoare, despre a fi Dumnezeu pus în fața unor asemenea oameni. Și pe care îi iubești, necondiționat.

Dumnezeu nu încurajează doar neosândirea aproapelui, ci și (mai ales) neagonisirea celor lumești. Este punctul cel mai sensibil și cel mai greu de acceptat. Cel ce se roagă sfinţilor trebuie să urmeze pilda iubirii lor de Dumnezeu, a dispreţului faţă de lume şi de bunătăţile ei deşarte, să-i imite în rugăciune, înfrânare, neagonisire, răbdarea bolilor, a supărărilor şi nenorocirilor, iubirea lor faţă de aproapele (Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Ed. Sophia,  București, 2005, p. 234). Făgăduința mântuirii nu e pentru hrăpăreți, ci pentru cei ce sunt gata să țină pasul cu Dumnezeu.

Lucrul cel mai de dorit: să fugim de păcat, să dorim iertarea păcatelor și să dobândim sfințenia. Ne apropiem de Dumnezeu prin sinceritate, neagonisire și generozitate. Tragedia lumii de azi este faptul că nu ne mai bucură nimic. Avem de toate, lipsindu-ne totul, paradoxal. Nu mai poţi face cuiva o bucurie, pentru că nu mai ştie să o primească. Fără rugăciune, fără cumpătare și fără milostenie, viața este uzură.

Am uitat să ne bucurăm în Domnul. Am devenit imuni la bucurie. Când s-a întâmplat asta, fără să ştim? Nu ne mai ştim bucura. Primii creştini erau oamenii bucuriei desăvârşite, pure, neinteresate. Adevărata mângâiere să o căutăm doar la Dumnezeu. Orice va face Domnul din noi, nu poate fi decât bun (întăreşte Toma de Kempis). Creştinismul şi-a făcut loc tocmai pentru că promite o altă lume. Şi o şi oferă. Creştinismul îşi propune cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi nimic în plus. Necazurile sunt doar o rouă trecătoare (notează Murasaki, scriitoare de secol XI, Japonia).

Părintele Visarion Alexa scrie că, adesea, venim la biserică doar să cerem ajutor de la Dumnezeu, însă Îl transformăm în om de afaceri, în bancher, în medic, în agent matrimonial. Îl coborâm în toate nevoile noastre omenești, de zi cu zi, nevoi care nu trec în veșnicie: vreau mâncare, vreau soț, vreau copil, vreau casă, vreau mașină, vreau ploaie, vreau vânt. Dumnezeu însă ne încurajează să cerem doar mântuire. Nu venim la biserică pentru a ne pune emblema de bisericos pe frunte. Nu, nu de asta! Ştiţi ce om vine la biserică? Omul care se vede pe sine păcătos. Biserica este locul oamenilor sinceri cu Dumnezeu. Biserica este locul în care te aşezi înaintea Lui şi, cu sinceritate, în deplinătatea ființei tale, spui: „Doamne, păcatele mele sunt nenumărate, dar Tu eşti viața mea!”.

Dumnezeu ne încurajează să ne spălăm păcatele prin lacrimi și pocăință. Fără pocăință, am risipi toate darurile primite la Botez. Slavă lui Hrustos, Care a dăruit Bisericii autoritatea de a ierta păcatele, chiar și cele mai grave (Ștefan Zară, Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Monografie patristică, Ed. Praxis, Râmnicu-Vâlcea, 2018, p. 182). Dumnezeu încurajează o pocăință necontenită și sinceră. Să nu amânăm deloc revenirea noastră lângă Dumnezeu!

Dumnezeu încurajează iubirea și iertarea, exersate permanent în familie. Aceasta este calea către tabăra sfinților. Prin Cununie, mirii devin părtași amândoi la moștenirea harului. Nimic nu este folositor, decât ceea ce servește pentru dobândirea vieții veșnice. Datoria principală este aceea de a năzui în permanență după desăvârșire. Să facem doar cele plăcute lui Dumnezeu, ca să se arate în noi puterea lui Hristos.

Încurajarea evanghelică: Hristos vine întotdeauna în ajutorul celui suferind. Dumnezeu ne încurajează să citim zilnic Sfânta Scriptură. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul este întărit.