CEEA CE ȘTIAM, DAR NU (MAI) CREDEAM
Share
De când a fost întemeiată, de Rusalii, acum mai bine de două mii de ani în urmă, Biserica lui Hristos a dovedit o calitate în mod repetat: incomodează. Ceea ce este (pe cât de banal, pe atât de uimitor) bine! Chiar foarte bine și necesar.
Cronologic, Biserica, adică numărul în creștere al credincioșilor, a incomodat pe împărații romani care, pe culmile puterii politice, pe valul cuceririlor geografice și pe mormanele de avuții, tolăniți în voluptățile decadenței, au atentat la atribuțiile divine, dorind să fie, măcar olecuță și pe termen scurt, venerați drept ceea ce nu erau cu adevărat: dumnezei.
Apoi, chiar pe durata mileniului bizantin, declarat creștin, Biserica nu a fost nici ușor de controlat și nici oamenii ei lesne de fraierit. Dimpotrivă. Au fost reacții prompte la erezii, la tentative de compromis, la devieri. Forța laicatului s-a îngemânat cu cea a monahismului, punând, uneori radical, sub semnul întrebării establishment-ul de pe malul Bosforului.
Următoarea jumătate de mileniu, sub jug turcesc, tot Biserica a fost cea care a salvat aparențele, dar a hrănit și speranțele. Deloc de mirare, dintre oamenii ei a pornit rezistența, așa cum tot ea a încurajat lupta de emancipare națională care a fost nu mai puțin și una de recâștigare a libertății religioase. Desigur, pentru toate acestea a plătit un preț pe care azi mulți nu îl mai (re)cunosc.
Dictatura proletariatului a găsit în Biserică dușmanul cel mai potrivit, dar și cel mai redutabil. Pe cât a fost de feroce, ateismul a născut cu atât mai mulți martiri. Celulele s-au transformat în chilii și condamnările politice în prilejuri de mărturisiri ale credinței. Lacrimile și sângele au botezat conștiințe, așa cum cei care au intrat pentru ceva, rău sau nu, au ieșit, pe verticală, pentru Cineva.
În ultimele decenii, de libertate, tot Biserica a fost mereu, fără oboseală, ținta dușmăniilor, subiect de glume, de batjocură, de ironii tâmpe și de obscenități. Evident, ca și în istoria mai îndepărtată, nici în prezent slujitorii ei nu a fost cu toții pilduitori, modele de urmat. Dimpotrivă. Crizele, mari și mici, care s-au succedat au scos la iveală neputințele, prostiile și perversitățile.
Acum, în mijlocul a ceea ce lumea a decis că poate fi numită pandemie, iarăși, Biserica este în drum, trebuind amuțită, dacă nu îndepărtată. În lipsă de vaccin, pentru moment, vocea eclezială este combătută, bruiată, contestată. Sfânta Împărtășanie și Sfinții au ajuns focare de infecție, în timp ce falsificatorii realității se laudă că ne salvează.
De la împărații romani la deciziile arbitrare de azi, obsesia nu s-a schimbat, de unde dovada autenticității și profunzimii luptei spirituale: nemurirea. Neatent la viață, pe care o siluiești în chip și fel, dar înspăimântat de moarte, te refugiezi într-o continuitate iluzorie. Amânarea morții devine înlocuitor de eternitate. Cu toate mijloacele.
Nu Cuvioasa de la Iași, nici Sfântul protector al Bucureștilor au ceva de pierdut, ci noi. Cei care, asaltați de grija sinistră a celor care vor să ne știe în stare de a plăti impozitele și de a pune ștampila pe buletinul de vot, nu au nicio ezitare de a ne interzice idealurile, de a pune în carantină cerul. Motiv, fiecare în parte, de a ne readuce aminte că, într-adevăr, realistă cum e, Biserica nu poate fi decât incomodă. Ca acum două mii de ani și după.
Sus să avem inimile!
