LOADING

Type to search

Cerșind o iertare nemeritată

Editoriale

Cerșind o iertare nemeritată

Share

Dacă se închide lucrării harului, omul se prăbușește. Nu mai poate deveni icoană a sfințeniei, chip al desăvârșirii. Omul nu ar trebui să pedepsească pe nimeni. Văzând că și el este iertat și bine știind ce pedepse ar merita, la rându-i trebuie să ierte. Împăcarea este o sinteză a dragostei, un plus de har. Dacă o lume este nevăzută, nu înseamnă că ea nu există. Dacă un război este nevăzut, nu înseamnă că el nu există. Iartă-ne, Doamne, smintelile și aberațiile! Așa cum ai iertat atâția păcătoși, iartă-ne și pe noi! Iartă-ne, Doamne, că prea facem risipe de vorbe, uitând modelul esențialului, al măsurii strict trebuincioase! Iartă-ne adversitățile! Toată viața poate fi pictată într-un tablou, în care există un singur mesaj: Iartă-ne! Recunoaștem că trăim în greșeli, ne pare teribil de rău, scurtează-ne pedeapsa!

După convertire, pocăința este neîntreruptă. Omul își plânge greșeala, sperând că va fi iertat. Însă omul uită adesea să ceară iertare și pretinde noi resurse, tot mai multe și mai sofisticate, care nu îl ajută la mântuire, ci îl predispun la noi greșeli, îl conduc mai mult spre beznele adâncului decât spre lumină. Omul trebuie să își ceară iertare pentru a încercat să desfigureze adevărul, pentru că s-a înrăit și s-a urâțit. Omul vrea să nu uite scopul (mântuirea), dar tinde să îl înlocuiască. Înțelege, dar nu acceptă, nu face ascultare, se eschivează, se porcește, se face că nu știe. Vrea să devanseze răsplata, fără a face însă penitența necesară. Creștinismul este șansa iertării noastre, nu un simplu obiect de studiu în universități. Omul este înghețat din cauza lipsei focului iubirii. Nu vrea să ierte, să depășească pierderea financiară și să conștientizeze dobânda veșnică. Risipește formule și secunde, dar confundă mijloacele, pentru a înlocui scopul și timpul. Vrea acum. Este o buiecie adamică. Prea le are pe toate…

Grăbit în trafic, omul risipește cadou după cadou. Pierde oportunități de împăcare și  – culmea – tot el este nervos! Din mândrie, crede că toate i se cuvin lui (deși este o biată conservă ruginită). Gustând măr după măr, cu o amară lăcomie, omul se camuflează în haine scumpe, fugind de propria-i fericire. Refuzând să postează, hrănește viermele slavei deșarte. Risipind duminicile, omul orbește și se îndepărtează de fiorul Tainei. Fără iertare, omul visează, dar este incapabil să trăiască aievea viața lui Dumnezeu. Copiind iresponsabil modelul facil, omul este furat de iluzia prestigiului și devine crud, nemilos, diabolic.

Hipnotizat de ușile aurite ale iadului, omul confundă destinația. Nu recunoaște că este rătăcit, mult mai aproape de infern! Încă mai poate cere iertare. Dragostea divină îi lasă libertatea să pretindă absolvirea (scăparea de teme, de munci). Poate fi dezlegat de lanțuri la cerere. Dar câtă vreme își sărută lanțurile și le ține strâns… Rătăcit în propriile gânduri, omul trebuie să schimbe direcția. Să cerșească iertarea. Să se roage sfinților să intervină pentru a nu fi exmatriculat din colegiul bucuriei, datorită ignorării frecventelor avertismente.

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *